Aleea prozelor, Drumul cu oameni

Când nu mulţumeşti la timp


bunica1Bunica era femeie înaltă şi subţire. Avea ochii căprui şi îşi purta părul alb într-un coc strâns pe care îl ascundea sub basma. 

Era omenoasă aşa cum sunt persoanele de la munte. Şi harnică foc. Dacă se simţea singură şi te vedea pe drum, venea spre tine cu mâinile împreunate la spate, mergând încet şi legănat, te întreba ce mai faci şi dacă vrei să o vizitezi. Tu te bucurai nespus şi o urmai pentru că ştiai că prepară cea mai gustoasă mâncare din lume, chiar dacă de la ea a învăţat să gătească şi maică-ta care te hrănea în fiecare zi. Era ceva special în bucătăria bunicii. 

Aleea prozelor

Dora şi şapca roşie

dora5I – George abia împlinise optsprezece ani. Era un tânăr chipeş, înalt, cu umeri laţi, un zâmbet fermecător şi cu o sclipire de om inteligent în privire. Avea toate trăsăturile unui gentleman adevărat: era educat, galant, avea un comportament ales şi ajuta pe oricine se afla la nevoie, implicându-se trup şi suflet în tot ceea ce făcea.

Părul lui brunet era întotdeauna răvăşit ca al unui puştan abia venit de pe terenul de joacă, în majoritatea timpului ţinându-l ascuns sub o şapcă roşie, tocită după atâţia ani de purtat.

Aparţinea unei societăţi în care să trăieşti rămăsese încă o bucurie.

Aleea prozelor

Ce nu vom ști niciodată

ce nu vom sti niciodata3

Vom fi doi bătrâni bolnavi de Alzheimer.

Amândoi avem predispoziţia în sânge.

Eu de la maică’mea care ţipa noaptea în somn că este o străină la ea în dormitor şi de fapt se privea în oglindă.

Tu de la taică’tu care îţi povestea că a avut odată o fiică pe care nu a mai văzut-o de la şaisprezece ani şi de fapt acea fată erai tu.

Ne vom avea unul pe celălalt în casa cu uşi închise pentru amintiri.

Tu mă vei întreba cine sunt.

Eu îţi voi răspunde cine eşti.