Moartea reprezintă unul dintre fenomenele care dau sens vieții. Încă de la începuturile timpului, oamenii au fost fascinați de această experiență inevitabilă a thanatos-ului. Parte a existenței umane și a traseului pe care îl înregistrează călătoria prin viață, moartea reprezintă un fenomen biologic, psihologic, spiritual și cultural. Diversitatea perspectivelor și a unghiurilor de focalizare influențate atât de variabile temporale, cât și spațiale, întăresc neputința umană de a exprima inexprimabilul. Marcat de tensiunea contrariilor specifice unei dinamici de coincidentia oppositorum, moartea este concrescută cu viața ca două tulpini pe un altoi: „Misticii, ca de altfel și medicii sau psihologii, au observat că în orice făptură omenească, la toate nivelurile ei de existență, moartea și viața coexistă, altfel spus, că apare o tensiune între două forțe contrare” (Chevalier, p. 598). Într-o veritabilă logică heracliteană, moartea și viața sunt ca două capete ale unui arc. Ele se apropie în acțiunea de tensionare pentru a lansa săgeata. Cum omul (gr. antropos) este ființa orientată către, o autentică săgeată existențială, rămâne de văzut care va fi ținta ochită de Arcaș prin apropierea intimă și inefabilă dintre viață și moarte.
- Perspective asupra fenomenului morții – culturale, filosofice, creștine, psihologice
1.1. Perspective culturale
La nivel cultural, moartea a reprezentat dintotdeauna o coordonată esențială a eforturilor umane de manifestare în planul existenței. Grecii asociau moartea cu figura zeului Hades, cel ascuns vederii. Pentru creatorii filosofiei și democrației, moartea însemna uitarea (gr. lethe), motiv pentru care nemurirea prin fapte vitejești și o viață eroică reprezinta idealul moral prin excelență. Doar virtutea (gr. areté) era capabilă să transforme o persoană anonimă într-un erou vrednic de amintire și, prin urmare, de viață. Pe de altă parte, este vestit cultul laborios și complex al egiptenilor pentru moarte. Piramidele sunt morminte tridimensionale care marchează viziunea ascensională față de moarte a acestui neam. În cazul acestor două popoare care au marcat Antichitatea, moartea reprezintă trecere, ritual, transformare.
În Evul Mediu, moartea ocupă un loc central în atenția umanității. Din cauza numeroaselor boli, a foametei, a condițiilor dificile de viață, oamenii trăiau mai puțin și aveau un contact mai direct cu finalitatea vieții: „În Evul Mediu, moartea apare adesea ca un lucru dureros, dar familiar, ca un soi de personaj fix, uneori ca o paiață, în teatrul vieții” (Eco, p. 62). Imaginea devenită stereotip a morții cu coasă provine din această perioadă, cel mai probabil fiind o metaforă pentru gripele care secerau sute de mii de vieți. Simbolistica morții este cea a pământului. În majoritatea culturilor, trupul celui decedat este îngropat, motiv pentru care imaginarul poetic din jurul morții înregistrează numeroase simboluri și metafore ale teluricului. De exemplu, Shakespeare prefigurează: „Când voi fi mort să plângi doar cât vor bate,/ Tânguitoare, clopotele mari,/ Vestind că schimb o lume de păcate/ Cu lumea viermilor și mai murdari” (Shakespeare, Sonete, 71, 1609, apud Eco, p. 69). O astfel de viziune pesimistă apare și în lirica românească, la George Bacovia, unde întreg decorul funerar este greu, de plumb, frângând orice aspirație spre Absolut: „Dormea întors amorul meu de plumb,/ Pe flori de plumb, și-am început să-l strig,/ Stam singur lângă mort… și era frig…/ Și-i atârnau aripile de plumb” (Bacovia). Moartea ca ritual apare în basmele românești, unde eroul trece adesea prin ultima etapă a devenirii sale. De exemplu, Harap-Alb trece prin ultima probă, moartea ritualică, atunci când Spânul îi taie capul. Aceasta este experiența thanatos-ului. El este salvat de fata Împăratului Roș (eros-ul) și revine la viață într-o nouă ipostază, a desăvârșirii și plenitudinii sale umane: cea de Împărat. Valențele pedagogice ale morții sunt evidențiate de Mihai Eminescu în poezia Odă (în metru antic), în versul despre care Nichita Stănescu afirma că „este cel mai frumos din literatura română”: „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată” (Eminescu, p. 223).
Citește mai mult: Omul – față în față cu moartea. Perspective culturale, filosofice, creștine și psihologice.1.2. Perspective filosofice
Fiind iubitorii de înțelepciune (gr. philo-sophoi) prin excelență, filosofii au încercat să pătrundă taina morții cu intenția de a găsi sensul vieții. Filosofia este cale către autenticitate, mod de a ajunge la sine. Prin aceasta, ea se situează în intervalul dintre viața ca discurs și discursul ca viață. În Antichitate, acestea sunt inseparabile: „Putem oare separa discursul lui Socrate de viața și de moartea lui?” întreabă Pierre Hadot retoric (Hadot, 2020, p. 19). Filosofia este o modelare a sinelui până în fața „celui mai important proiect modelator dintre toate: propria-ți moarte” (Brădățan, 2018, p. 29). Modul în care îți trăiești viața și, mai ales, cel în care îți trăiești moartea legitimează sau nu discursul filosofic la care ai aderat. A fi validează sau invalidează a vorbi, respectiv a scrie.
La Platon, de exemplu, pregătirea pentru moarte (melete thanatou) este sarcina primordială a filosofului: „Cei străini de filosofie au toate șansele să nu-și dea seama că de fapt singura preocupare a celor care i se dăruiesc cu adevărat este trecerea în moarte și starea care îi urmează. Or, dacă așa stau lucrurile, n-ar fi ciudat ca, după ce o viață de om nu te-a interesat și n-ai dorit altceva, să te necăjești tocmai cînd vine clipa?” (Platon, Phaidon, 64 a, pp. 59-60). Nemurirea sufletului reprezintă fundamentul metafizic al grijii de sine (gr. epimeleia heautou). Scopul ultim al acestei atitudini de grijă față de suflet este salvarea acestuia. La nivel practic, grija de sine se realizează prin exerciții spirituale (Hadot) sau practici ale sinelui (Foucault). Acestea sunt menite să realizeze o purificare a subiectului, astfel încât acesta să se desăvârșească ca pregătire pentru moarte. Cele mai întâlnite exerciții spirituale antice sunt: examenul stoic de conștiință, tehnicile de meditație, de rememorare a trecutului, de verificare a reprezentărilor pe măsură ce se înfățișează minții etc. Mesajul aparent paradoxal al filosofiei antice este că doar pregătirea pentru moarte îți salvează sufletul de ea.
Foarte relevant pentru perspectiva școlii epicureice asupra morții este argumentul pe care magistrul ei îl propune împotriva fricii față de sfârșitul implacabil al vieții. Pentru Epicur, care situează pacea sufletului înainte de orice, este firească o abordare senină în fața morții. Teama de moarte reprezintă un principal factor de tulburare. Astfel, filosoful hedonist formulează următorul argument împotriva fricii de moarte (Filosofie. Idei fundamentale, pp. 64-65):
- Atunci când murim, nu suntem conștienți de moartea noastră, deoarece conștiința (sufletul) încetează să existe în momentul morții.
- Dacă nu poți simți nimic mental sau fizic atunci când mori, este un non-sens să lași teama de moarte să te facă să suferi cât timp trăiești.
- Scopul vieții este fericirea.
- Nefericirea este cauzată de teamă, iar frica principală a omului este cea de moarte.
- În concluzie, dacă omul depășește teama de moarte, el poate fi fericit.
1.3. Perspective creștine
În creștinism, moartea este de două feluri: moartea trupului și moartea sufletului. Această dualitate decurge firesc din caracterul bivalent al antropologiei creștine. Omul este atât trup, cât și suflet. La început, Dumnezeu l-a creat pe om nemuritor. Adam și Eva, protopărinții noștri, se bucurau de toate darurile din Grădina Edenului fără a simți presiunea inevitabilității morții. Însă ei au fost ispitiți de diavol, care le-a apărut sub forma șarpelui și i-a ademenit să încalce porunca primită. Pedeapsa care a urmat a fost alungarea din rai și îmbrăcarea „hainelor de piele”, deci a trupului supus pieirii. Moartea a fost consecința directă a păcatului strămoșesc. Degradarea trupului era dublată de o moarte și mai cumplită: cea a sufletului, a înstrăinării de Dumnezeu. Până la Învierea Mântuitorului, toate sufletele oamenilor ajungeau în Iad. Însă Dumnezeu a iubit lumea și oamenii atât de mult încât L-a trimis pe Unul Născut Fiul Său pentru a-i scoate din iad pe cei nevinovați și pentru a deschide porțile raiului pentru cei care vor căuta să se mântuiască. Hristos se „înomenește”, luând trup supus morții, pentru a salva omul de la moarte. În seara de Paști, credincioșii cântă: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le”. Coborând la statutul de om și fiind supus acelorași experiențe ale umanului, Hristos a ridicat omul la potențialul de dumnezeu după har. Astfel, mântuirea se realizează prin îndumnezeire prin mila și cu ajutorul lui Dumnezeu. Sufletele celor drepți se vor sălășlui în rai, în bucuria veșnică, în timp ce sufletele celor nedrepți vor ajunge, după Judecata de Apoi, în iad, unde se vor chinui pentru că L-au refuzat pe Dumnezeu, au refuzat Viața.
În acest orizont existențial și spiritual, nu este de mirare de ce atâția sfinți martiri au îndurat persecuțiile îngrozitoare din primele secole creștine. Ei erau trași pe roată, li se zdrobeau oasele, erau aruncați în arenă cu animale sălbatice, erau puși în cuptor sau pe scaun încins. Trupul lor trecea prin chinuri teribile, se dematerializa, dar sufletul lor era treaz și neînfricat, căci Dumnezeu se afla alături de ei și îi întărea. Creștinismul este o religie care transcende moartea și o integrează în mod natural în iconomia mântuirii: „Concepția creștină dă însă morții un alt sens, ea fiind considerată drept ușa de trecere spre o nouă viață, fiind privită ca un eveniment firesc, universal și necesar, prin care trecem la comuniunea cu Dumnezeu” (Todoran și Zăgrean, p. 293). Cu alte cuvinte, frica în fața necunoscutului pe care îl reprezintă moartea este transfigurată și sublimată de dragostea față de Cel Care ne-a cunoscut dintru început.
Într-o manieră sistematică, principalele puncte-cheie ale învățăturii Bisericii ortodoxe cu privire la moarte sunt (Todoran, Zăgrean, pp. 294-295):
- Moartea este urmarea păcatului strămoșesc.
- Moartea înseamnă sfârșitul vieții pământești vremelnice, dar începutul vieții veșnice, ea marcând limita ultimă până când omul își poate pregăti mântuirea.
- Deoarece nimeni nu-și cunoaște sfârșitul vieții sale pământești, creștinii sunt datori să trăiască astfel încât în orice clipă ar veni moartea, să nu-i găsească nepregătiți.
- Fiind spirit de origine divină, sufletul este nemuritor.
Creștinismul este o religie a trezviei în fața morții și a asumării acesteia în mod natural și fără teamă, cu multă nădejde în promisiunea Învierii: „Când pui moartea în fața ta și o aștepți în fiecare clipă, aceasta fuge departe de tine. Când îți este frică de moarte, atunci aceasta te urmărește continuu. M-am îmbrăcat cu haina unui muribund, dar moartea fugea la cei care se temeau de ea” (Gheronda Iosif, Mărturii din viața monahală, trad. rom. Pr. Constantin Coman, Editura Bizantină, București, 2003, p. 147, apud Pr. Vasile Gavrilă, Prefață la Alexander Schmemann, p. 14). De aceea, în cadrul Sfintei Liturghii, credincioșii se roagă în timpul Ecteniei: „Sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace și răspuns bun la înfricoșătoarea Judecată a lui Hristos, să cerem” (Rânduiala Sfintei Liturghiii a Sfântului Ioan Gură de Aur și alte rugăciuni, p. 94).
1.4. Perspective psihologice
Din punct de vedere psihologic, înfruntarea morții și a doliului reprezintă ultimul stadiu al dezvoltării umane (Papalia, p. 620). Printre schimbările fizice și cognitive care precedă moartea se numără: declin funcțional, pierderea interesului față de mâncare și lichide, nemulțumirea față de viață, senzația ieșirii din corp sau a absorbirii într-un tunel și viziuni ale unei lumini puternice sau a unor întâlniri mistice ș.a. Totodată, deteriorarea sănătății, pierderea familiei, a prietenilor și incapacitatea de a se mai implica în activitățile de zi cu zi, gândurile și sentimentele negative față de sine și față de viață sunt, mai ales în cazul vârstnicilor, predictori ai morții (O’Connor și Vallerand, 1998, apud Golu, p. 315).
Doliul/jelirea (mourning) reprezintă procesul de a simți sau de a exprima durerea în urma morții unei persoane dragi sau în perioada în care aceasta are loc. De obicei implică apatie și distragere, pierderea interesului pentru lumea exterioară și diminuarea activității și inițiativei. Aceste reacții sunt similare cu depresia, dar sunt mai puțin persistente și nu sunt considerate patologice. Alte reacții de doliu pot include furia (de exemplu, față de decedat); un sentiment de ușurare (de ex: nu mai suferă); anxietate cu privire la repercusiunile pierderii cuiva de care ar fi putut depinde cel îndoliat; și semne fizice (de exemplu, oboseală, pierderea poftei de mâncare) (American Psychological Association, 2015).
Doliul (grief) poate fi și sentimentul de pierdere, în special ca urmare a morții unui prieten sau a unei persoane iubite. Persoana care trăiește doliul poate avea sentimente de durere afectivă și distres și își poate exprima sau nu această suferință față de ceilalți; sentimentul de doliu și reacțiile de doliu diferă de la un individ la altul. Doliul poate însemna și o modificare a statutului social (de ex., din soție în văduvă). (Asociația Americană de Psihologie, 2020)
Pierderea traumatică (traumatic grief) reprezintă o formă gravă de suferință în urma separării care apare de obicei după decesul brusc și neașteptat al unei persoane dragi. Amorțeala și șocul sunt însoțite adesea de sentimentul inutilității și al lipsei de scop. O caracteristică definitorie a pierderii traumatice este sentimentul lipsei de sens al vieții, deși sindromul global include multe răspunsuri dureroase și disfuncționale (Asociația Americană de Psihologie, 2020).Bowlby descrie procesul de doliu prin reacțiile specifice de amorțire, plâns și căutare, dezorganizare și disperare, reorganizare. Engel privește stadiile doliului ca fiind caracterizate de etape precum șoc și negare, conștientizare (pot apărea: furie, culpabilitate, impulsivitate, sau comportamente autodistructive), restituție (credințe religioase, funeralii, ritualuri), rezoluția pierderii, idealizare (toate sentimentele negative și ostile față de decedat sunt reprimate), rezolvarea pierderii (cam într-un an de zile – vindecarea cu succes este vizibilă prin abilitatea de a-și reaminti confortabil și realist atât lucrurile plăcute, cât și dezamăgirile din relația pierdută). Kübler-Ross oferă cinci stadii la nivel individual și familial: 1. negare și izolare, 2. furie, 3. tânguire, 4. depresie, 5. acceptare. Pentru Yalom (2012), moartea este, alături de libertate, izolare și lipsa de sens, una dintre temele fundamentale ale psihoterapiei existențiale.
