Diferența de vârstă dintre cei doi copii este indicat să fie de aproximativ doi ani. Tratatele de psihologie clinică, psihopatologie și psihoterapie a tulburărilor de personalitate (vezi Florin Tudose, Cătălina Tudose, Letiția Dobranici; Aaron T. Beck, Denise D. Davis, Arthur Freeman) indică drept prag de risc vârsta de 1 an și 8 luni. Pe scurt, atunci când între cei doi copii există o diferență mai mică de acest prag, copilul mai mare intră într-o categorie de risc pentru dezvoltarea unor tulburări psihologice, emoționale, simbiotice. Tulburarea de atașament apare din cauză că mama își direcționează cea mai mare parte a resurselor pentru îngrijirea copilului nou-născut, motiv pentru care primul va simți o „ruptură” foarte puternică, o senzație de separare bruscă, de abandon.
Deci este nevoie ca părinții să aștepte măcar 2 ani pentru ca fiul sau fiica lor să intre într-o nouă fază de dezvoltare psiho-emoțională (în care să se fi realizat o parte din procesul de diferențiere față de figura de atașament primară, iar copilul să înceapă să exploreze lumea) înainte ca un nou copil să intre în familie și să acapareze o mare parte din atenția de care are nevoie. Astfel, copilul mai mare va avea un fundament psihologic mai solid prin intermediul căruia poate integra eficient vestea unei astfel de schimbări.
