Aleea prozelor

Pascal, Dostoievski și matematica iubirii

Pascal stătea cu mâinile una în alta, strânse la piept, și cu ochii închiși atunci când a auzit câinele lătrând. Deschizându-i, lumina crepusculară se rostogolea ca un ocean în valuri în grădina casei lui din Paris. Apele înserării se strângeau dinspre margini spre centrul privirii sale, iar realitatea prindea din nou contur. Umbre… umbre peste tot. 

A venit. S-a ridicat și s-a îndreptat spre poartă. El îl aștepta solemn, cu o mână sprijinită de stâlpul de fier și privind un tufiș de crizanteme roz cu ochii strălucind. Dostoievski se afla în cel de-al cincizeci și nouălea an din viață, dar, ca toți oamenii născuți bătrâni și care sunt chemați de viață să întinerească, părea că mai duce cu el câteva zeci de suflete pe care încearcă din răsputeri să le împace, să le îngrijească și să le liniștească. Era îmbrăcat cu o haină lungă de culoare cafenie, din care ieșeau la iveală albul strălucitor al cămășii și cravata simplă, de culoare stacojie. Părul pieptănat cu atenție și barba lungă și îngrijită, ca de monah, îi confereau acel aer de om primenit, care înțelege natura frumoasă și simplă a aspectului cultivat.

La vederea tânărului matematician cu douăzeci de ani mai tânăr, buzele i s-au ridicat într-un zâmbet discret. Cel puțin, așa i s-a părut lui Pascal.

Francezul a deschis poarta, iar când Bătrânul i-a pășit în grădină, l-a îmbrățișat și i-a urat bun venit. Invitatul măsură cu o privire de ansamblu grădina. Nici prea mare, nici prea mică, șiruri de pomi așezați în linii paralele la distanțe perfect egale, un covor de frunze uscate, peste care fremăta lumina de toamnă, o măsuță și câteva scaune din bușteni și casa ale cărei contururi tăiau aerul cu o precizie geometrică. „Casă de matematician”, s-a gândit el și a urmat-o pe gazdă spre locul unde se aflau masa și scaunele. Frunzele ruginii se frângeau sub pașii lor, iar soarele cobora discret dincolo de lume.

—Luați loc, vă rog. Vă mulțumesc că ați venit! Nici nu pot exprima în cuvinte tot entuziasmul din sufletul meu în aceste clipe. 

—Înseamnă că vă vizitează Dumnezeu sufletul. Pe filieră grecească, entuziasm înseamnă „a-L respira pe Dumnezeu în tine”. 

Pascal căzu pe gânduri și tăcu, așteptând să se așeze prima dată oaspetele său. Dostoievski analiză cu o singură privire masa în timp ce se așeza pe unul dintre butuci: o sticlă de vin alb și două pahare, cu picior lung și gura largă, un bol din lemn cu miez de nucă și unul cu struguri albi cu boabe mari, proaspăt răcoriți cu apă, un bol cu semințe de rodie și un platou cu brânză cu mucegai, iar alături se afla o ediție din ultima sa carte, Frații Karamazov, așezată peste câteva foi pline de notații ordonate.

—Brânza este de la un fermier din apropiere și este un deliciu, așa cum vă invit să descoperiți singur. Iar vinul este abia scos din pivniță – Chardonnay – o minune!

Francezul a umplut cele două pahare, care au început să se aburească pe exterior. 

—Este o primire care mă copleșește și îmi exprim gratitudinea față de politețea dumneavoastră. Nu voi putea poposi foarte mult timp; mai am câteva lucruri de făcut în scurta mea călătorie pe meleaguri franceze. Am găsit, totuși, un răgaz să răspund invitației dumneavoastră. Recunosc că am fost profund surprins când v-am citit scrisoarea. Numele vă este cunoscut și în Rusia. Lumea a fost surescitată de vestea tânărului geniu francez care, la numai nouăsprezece ani, a inventat o mașină de calcul capabilă să facă adunări și scăderi doar prin simpla precizie a elementelor din care este alcătuit angrenajul. Ce mi-a stârnit interesul cel mai tare a fost acel aer de necesitate de dincolo de cuvinte – „Este o problemă de strictă urgență spirituală”, spuneați. Așa că, bucurându-mă de vizita pe care i-o fac unui vechi prieten care locuiește, de asemenea, la Paris, m-am gândit, din nou, că nimic nu este întâmplător… Așa că v-am cerut adresa și pot spune și eu asemenea lui Avraam când a auzit glasul lui Dumnezeu: „Iată-mă”. 

Pascal, care avea adesea mimica unui om căzut pe gânduri, locuit de ele, crescut în ele, era copleșit de prezența în carne și oase a autorului pe care îl citise atât de intrigat. De câte ori, în timpul lecturii, nu simțise înrudirea spirituală cu acest om pe care nu îl întâlnise niciodată, de câte ori nu se trezise spunând cu glas tare: „Dar asta este exact ce gândesc și eu!”. De câte ori nu simțise că-și citește sufletul. Citea și îi apărea fără oprire imaginea lui Diogene care căuta un Om printre oameni, cu lampa aprinsă în toiul zilei.

A întins mâna spre carte și a spus, deschizând-o întâmplător: 

—V-am citit romanul și am fost șocat de asemănarea dintre ideile noastre. Iată unul dintre misterele umanității: ca doi oameni care nu s-au cunoscut niciodată, care nu și-au vorbit nicicând, să fie vizitați de aceeași inspirație, să poarte același dar, să moșească aceleași reflecții. V-am citit cu sufletul la gură… a fost o senzație aproape corporală, că îmi țin sufletul pe buze și că, dacă aș sufla mai tare, aș risca să-mi scape. Trebuia să vă întâlnesc… era o necesitate să vă privesc în ochi și să înțeleg cum a fost posibil să-mi fiți atât de puternic oglindă. Este o taină, desigur, și departe de mine gândul de a o diseca. Tot ce-mi doresc este doar să vă transmit câteva notații pe care le-am făcut pe marginea textului.

Dostoievski privea cu înțelegere spre soarele care mângâia cu razele sale trupul pământului asemenea unui bărbat trupul iubitei sale: cu promisiunea că, atât cât îi va sta în putere, va reveni și a doua zi. 

—Nu mă voi concentra acum pe elemente formale, cu toate că structura logică a argumentării este demnă de toată admirația. Nu mai vorbesc despre fina analiză psihologică. Nu știu dacă a mai reușit vreodată cineva să pătrundă atât de adânc în camerele de taină ale sufletului uman. 

Dostoievski a privit spre picioarele mesei, iar lui Pascal i s-a părut pentru o clipă că interlocutorul său este profund obosit, într-o stare de împăcare cu propria ființă, așa cum te simți după ce ai plâns, fiindu-ți zdruncinat sufletul din temelii, și apoi râzi din toată inima de bucuria care crește ca o pădure ce nu ascultă de timp. 

—Vă grăbiți, desigur, voi fi cât mai succint și clar cu putință. Gustați, vă rog, din acest vin minunat. Bunica mea m-a învățat că nu e păcat pe lume mai mare decât să-ți plece omul din casă neprimenit.

Dostoievski a zâmbit cu ochii săi adânci și a răspuns rugăminților gazdei, luând una dintre bucățile de brânză tăiate în cuburi perfecte, căreia îi adăugă un miez de nucă și apoi luă o gură din vinul răcoritor, care avea, cu adevărat, un gust divin. Mulțumi lui Dumnezeu că a oferit omului gustul, această formă de internalizare a plăcerii, și nu se mai atinse apoi de niciuna dintre bucate până la finalul conversației cu tânărul francez. 

—„Dacă vei crede în Dumnezeu și se dovedește că El nu există, nu vei fi pierdut nimic. Dar dacă nu vei crede în Dumnezeu și se dovedește că El există, vei ajunge în iad”. Sau, cu alte cuvinte, vei pierde totul, deoarece îți vei pierde sufletul: „Căci cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul său? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” – Evanghelia după Marcu, versetele 35-37. Ceea ce ați auzit înainte de aceasta este modul în care am gândit o argumentare matematică a maximului avantaj pe care îl poate prilejui credința în Dumnezeu în comparație cu maximul dezavantaj pe care îl poate pricinui lipsa credinței în El. Este o încercare de a transmite faptul că inteligența, raționamentul ne îndeamnă, împreună cu simțirea, la devenirea întru Hristos, care este „Calea, Adevărul și Viața”. Iată acum ce spune personajul dumneavoastră, Ivan Karamazov: „Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este permis. Și dacă totul este permis, atunci suntem pierduți”. Dar când nu mai există Dumnezeu pentru om? Atunci când omul încetează să-l mai găsească pe Dumnezeu în el, când se pierde pe el însuși, atunci când nu mai crede. Prin urmare, raționamentele noastre converg: Dacă omul nu crede în Dumnezeu, el deschide în fața sa calea maximului dezavantaj. 

Dostoievski era liniștit ca o mare după furtună. Pascal a continuat aprins parcă de un extaz mistic, din ce în ce mai surescitat și alert:

—Care este perspectiva asupra naturii umane care transpare pe acest fundal? Să vă citesc câteva însemnări din cugetările mele, care sunt rezultatul zbuciumului meu sufletesc și, prin aceasta, o parte din năzuința mea spre Adevăr: „Ce himeră mai este și acest om? Ce noutate, ce monstru, ce haos, ce îngrămădire de contradicții? Judecător al tuturor lucrurilor; imbecil vierme de pământ; depozitar al adevărului; îngrămădire de incertitudine și eroare; mărire și lepădătură a universului. (…) Omul este așa de mare, încât măreția lui reiese și din aceea că el se știe nenorocit. Un copac nu se știe nenorocit. Este adevărat că să te vezi nenorocit înseamnă să fii cu adevărat; dar înseamnă că și ești mare dacă știi că ești nenorocit” (Cugetări). Iată natura umană care mi-a răsărit mie din cartea dumneavoastră și, în special, prin prisma personajului Dmitri Karamazov, fratele acuzat că și-a ucis tatăl – „Dar cine dintre noi nu a vrut să-și ucidă tatăl?”… întrebarea care nu primește răspuns și, prin asta, își câștigă sensul. Tipul senzualului și al plăcerii corporale, Dmitri se știe nenorocit și în asta rezidă măreția sa. Desigur, atât Dmitri, cât și Ivan, reprezentantul intelectului și al rațiunii, dar și Alioșa, simbolul trăirii spirituale și al apropierii de Dumnezeu, precum și Smerdeakov, fiul nelegitim, care are ca principiu existențial sofismul… toți sunt ipostaze profund umane, proiecții ale stărilor sufletești din interiorul aceluiași om. Conflictele dintre ei sunt ciocnirile dintre diversele mișcări lăuntrice pe care cu toții le trăim în viață și care ne fac să constatăm, dacă suntem fericiți, că „nimic din ce e omenesc nu-mi e străin”, vorba lui Terențiu. Și toți sunt fii risipitori în raport cu tatăl, care este, după cum mi-a apărut mie, o întruchipare a destinului ca atare, al sorții, cum spun oamenii îndeobște. Cum reacționează diferitele chipuri ale sufletului nostru în fața necunoscutului și denepătrunsului vieții? Asemenea fraților Karamazov față de tatăl lor: urându-l, lovindu-l, amenințându-l, fiind geloși pe el, omorându-l, iertându-l, iubindu-l. Fiecare este, pe rând și deodată, Adam deposedat de Grădina Edenului, încercând, cu ochii închiși, să adulmece drumul spre casă. Cât despre procesul de judecată din finalul romanului… nu m-am putut gândi pe parcursul lecturii decât la faptul că v-ați imaginat cum ar fi transpusă Judecata Divină a sufletului după moarte, când Hristos va veni din nou pe pământ, pe nor de putere și slavă, cu strigăt, cu glas de arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu și îi va învia pe cei morți, iar apoi vor fi răpiți și cei vii la nori, ca să întâmpine toți pe Dumnezeu în Ceruri. Iată-ne acum mânați de o adevărată nostalgie a paradisului pierdut, iată-ne tânguindu-ne că ne-am pierdut originea. Suntem înecați în suferință fizică și morală, târându-ne printr-o viață care apare ca perpetuă contrarietate, eternă frământare, veșnică neliniștire. Și nu avem altă cale decât moartea. Sigur, doar moartea ne poate elibera după o viață în care am știut să o așteptăm cum se cuvine, după ce ne-am pregătit pentru ea, cu seninătate și pace lăuntrică. Cum se deschide povestea fraților Karamazov? Tot cu un citat din Biblie: „Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grîu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă” (Evanghelia după Ioan, 12, 24). Nu se poate mântui decât cel care moare. Moartea este, cu adevărat, poetică.

Pascal a făcut o pauză și l-a privit pe ascultătorul său, parcă amintindu-și abia atunci că nu este singur. Dostoievski își pironise de mult ochii pe chipul acestuia și îl asculta în tăcere:

—Ceea ce nu înțeleg… ceea ce mă uimește și mistuie totodată este următoarea întrebare: Cum e oare posibil ca eu să vă fi cunoscut înainte de a vă vedea acum, întâia oară, cum e posibil să fi locuit cu sufletele aproape, în dialog purtat pe apele nevăzutului, cu toate că am trăit pe meleaguri diferite? Cum să îmi explic oare că, dincolo de umbrele care suntem, răsare din noi lumină, cum e posibil ca în această lumină să se afle răspunsul înaintea întrebării, destinația înaintea drumului, regăsirea înaintea pierderii, aflarea înaintea căutării? „Nu M-ai fi căutat dacă nu M-ai fi găsit deja”; aceasta este matematica iubirii, logica inimii și pe aceasta o simt eu față de largul dumneavoastră suflet. 

Cei doi s-au privit. În jurul lor s-a așternut o liniște de seară neînserată. Dostoievski a rostit, în sfârșit, câteva cuvinte, dar le-a exprimat adânc în sufletul său, fără a-și rupe privirea din ochii lui Pascal și legătura de taină a buzelor: „În urmă cu două nopți, privind cerul înstelat, am văzut cum o pasăre uriașă de foc, cu aripi din flăcări și cu pieptul aprins, de un alb strălucitor, din care bătea o inimă de aur, a zburat pe deasupra unor case și s-a înălțat la cer, până când a dispărut din puterea privirii mele. M-au cuprins, pe rând, spaima, mirarea, credința și iubirea. Și iubirea…”. 

Pascal a privit spre cerul pe care apăreau primii aștrii, în acea seară fără lună și cu o liniște nepământeană coborâtă pe pământ: 

„Înțeleg”, a rostit în sinea lui. Apoi au tăcut împreună.

S-ar putea să îți placă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *