Mărturisesc cu inima pe mână:
din toate durerile, tu ai fost cea mai bună.
Să plec… recunosc: n-aș pleca,
tu-mi spui: murdărește putina mea.
Să vorbesc… recunosc: aș tăcea,
merg cu moara la găleată, să scot apă din ea.
M-ai văzut că sunt cam într-o ureche,
când mă uitam ca vițelul la poarta veche.
Am venit pe pusă masă
într-o seară, la tine acasă.
Viclean, cu preșul te-am condus
până la tine, în dormitorul de sus.
Ca apa prin gâscă trecea
lângă tine, orice grijă de-a mea.
Și necaz de haz am făcut amândoi
de hainele care cădeau peste noi.
Pe sânu-ți fierbinte l-am întrebat: Pot?
M-a pus numaidecât cu labele pe bot.
Și mi-a ajuns osul la cuțit,
când a auzit „Poți” un eu ațipit.
Aveai o inimă pe piatră
că rămâi nemăritată.
Pupăză peste colac,
eram iară burlac.
M-am alinat cu morile de vânt
cu sufletul frânt la pământ.
M-am dus ca la Ploiești înainte
cu inima pironită-n cuvinte.
Mi-am luat însă picioarele la față
și m-am întors a doua dimineață.
În grădina de taină a prunilor
am dat în mintea bătrânilor.
Am băgat și focul în mână
Pentru tine, durerea mea cea mai bună.