Calea poemelor

Sisemim

Mărturisesc cu inima pe mână:

din toate durerile, tu ai fost cea mai bună.

Să plec… recunosc: n-aș pleca,

tu-mi spui: murdărește putina mea.

Să vorbesc… recunosc: aș tăcea,

merg cu moara la găleată, să scot apă din ea.

M-ai văzut că sunt cam într-o ureche,

când mă uitam ca vițelul la poarta veche.

Am venit pe pusă masă

într-o seară, la tine acasă.

Viclean, cu preșul te-am condus

până la tine, în dormitorul de sus.

Ca apa prin gâscă trecea

lângă tine, orice grijă de-a mea.

Și necaz de haz am făcut amândoi

de hainele care cădeau peste noi.

Pe sânu-ți fierbinte l-am întrebat: Pot?

M-a pus numaidecât cu labele pe bot.

Și mi-a ajuns osul la cuțit,

când a auzit „Poți” un eu ațipit.

Aveai o inimă pe piatră

că rămâi nemăritată.

Pupăză peste colac,

eram iară burlac.

M-am alinat cu morile de vânt

cu sufletul frânt la pământ.

M-am dus ca la Ploiești înainte

cu inima pironită-n cuvinte.

Mi-am luat însă picioarele la față

și m-am întors a doua dimineață.

În grădina de taină a prunilor

am dat în mintea bătrânilor.

Am băgat și focul în mână

Pentru tine, durerea mea cea mai bună.

S-ar putea să îți placă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *