Cerul, o explozie de chipuri de ceară
topindu-se pe flacăra – pielea mea,
adăstam ca o vulpe de friguri cuprinsă
în miezul pădurii ce piept îți era.
Olăream amândoi o taină adâncă
ce de la umăr spre umăr nesfârșit se rotea,
ți-am scris cu degetul făclie pe spate
cele zece noi porunci ale lumii furate
din ciocniri nesfârșite de niciodată acum
din zdrobirea văzutului de-al nevăzutului drum.
Ochiu-nchis ce bine te zărea
Ochiu-nchis: gura mea de a ta,
picura miere zeiască pe limbile tăcerii
ce-n noi se năștea
să mai tacă și ea.
Te-am strâns de ceafă
feciorelnic și ars
ca un tânăr naufragiat pe o mare
ce liniște nicicând n-a cunoscut
și, Doamne, ce binecuvântare!
Lângă noi, glasuri muribunde strigau:
„Mai dă-mi viața încă o dată!”.
Dar noi în noi ne mlădiam
ca sculptura văzută dinainte în piatră.
Erai timp pentru mine, ființa,
întru moarte zăceam amândoi.
Și-atâta blândețe în neștiința
a ce avea să se întâmple cu noi.
Camille Claudel, Valsul