Calea poemelor

Pe limbile tăcerii

Cerul, o explozie de chipuri de ceară

topindu-se pe flacăra – pielea mea,

adăstam ca o vulpe de friguri cuprinsă

în miezul pădurii ce piept îți era.

Olăream amândoi o taină adâncă

ce de la umăr spre umăr nesfârșit se rotea,

ți-am scris cu degetul făclie pe spate

cele zece noi porunci ale lumii furate

din ciocniri nesfârșite de niciodată acum

din zdrobirea văzutului de-al nevăzutului drum.

Ochiu-nchis ce bine te zărea

Ochiu-nchis: gura mea de a ta,

picura miere zeiască pe limbile tăcerii

ce-n noi se năștea

să mai tacă și ea.

Te-am strâns de ceafă

feciorelnic și ars

ca un tânăr naufragiat pe o mare

ce liniște nicicând n-a cunoscut

și, Doamne, ce binecuvântare!

Lângă noi, glasuri muribunde strigau:

„Mai dă-mi viața încă o dată!”.

Dar noi în noi ne mlădiam

ca sculptura văzută dinainte în piatră.

Erai timp pentru mine, ființa,

întru moarte zăceam amândoi.

Și-atâta blândețe în neștiința

a ce avea să se întâmple cu noi.

Camille Claudel, Valsul

S-ar putea să îți placă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *