Cărţi la fereastră

cinci cărți fără legătură una cu cealaltă

Fiind student la Facultatea de Filosofie, am oricum de citit destul cât să-mi ocupe tot timpul. Cu toate acestea, de fiecare dată când prind un moment liber, cum ar fi vacanțele (de iarnă, intersemestrială, de Paște etc.) sau weekendurile, apelez la cărțile pe care le am pe birou sau noptieră pentru a-mi putea satisface setea de altceva. Cinci dintre aceste cărți le puteți vedea în cele ce urmează:

  1. Poveste de Crăciun – Charles Dickens

O poveste magică pe care am citit-o pentru prima dată iarna trecută. Profesorul meu de istorie din liceu, dl Dănuț-Constantin Solcan, ne-a recomandat-o alături de Accidentul lui Mihail Sebastian pentru zilele (sau nopțile, de ce nu?) în care pare că ninge la nesfârșit.

Povestea este centrată pe morocănosul și zgârcitul Ebenezer Scrooge, un bătrân lipsit de iubire față de sine și față de ceilalți, înecat într-un egoism mlăștinos și care a uitat bucuria de a dărui, de a fi pentru ceilalți, de a trăi prin ei. În noaptea de Ajun, el este vizitat de stafia fostului său partener de afaceri, Jacob Marley, apoi de încă trei spirite (fiecare reprezentând câte un Crăciun). Urmează o călătorie spirituală în care acestea îi arată lui Scrooge laturi ale existenței celor din jurul său pe care nu le cunoștea, îi oferă darul privirii pătrunzătoare, îl poartă deasupra destinelor oamenilor pe care îi neglija sau îi rănea. Cele trei spriite încearcă să-i arate lui Scrooge cum poate răscumpăra suferința pe care le-a provocat-o celor din jur. Ce va alege el să facă? Va petrece în bucurie și simplitate Crăciunul alături de cei dragi sau se va târî prin ceruri cu lanțuri legate de suflet?

Tema abordată de Dickens este una profund religioasă, mitologică și arhetipală: cea a păcătosului pe care intervenția supranaturală îl aduce pe calea cea dreaptă. Fondul moralizator vine să completeze atmosfera de epocă în care oamenii sărbătoresc Crăciunul în perioada victoriană. O carte care, asemenea multor capodopere, este considerată ca fiind dedicată copiilor, dar merită, în primul rând, citită de adulți.

PS: Recomand ediția de la editura Corint Junior datorită ilustrațiilor Dianei Tivu, care completează ambianța magică a poveștii.

2. Jurnalul Annei Frank

O carte absolut tulburătoare, devenită un simbol al tinereții, al vitalității spiritului, al tragismului unui destin marcat de imposibilitatea de a scăpa din matca istoriei. Numele Annei Frank este purtat astăzi de străzi, de școli, de vizitatul muzeu din Amsterdam și de fundația care l-a organizat în imobilul unde se afla Anexa secretă în care Anne și familia ei s-au ascuns în timpul nazismului.

Timp de doi ani (6 iulie 1942-4 august 1944), împreună cu familia ei și alți cunoscuți evrei, Anne a stat ascunsă, de teama deportării în lagăr, în Anexa secretă din sediul firmei patronate de tatăl ei într-un Amsterdam ocupat de germani.

Anne primește un jurnal și începe să consemneze, să dialogheze cu un receptor fictiv pe care îl numește Kitty și care nu este altcineva decât jurnalul însuși, adică propria ei persoană dedublată. Anne își vorbește. Aceasta îl aude la radio pe Bolkenstein, ministru al educației în guvernul neerlandez din timpul ocupației germane, afirmând că după război vor fi adunate și publicate toate dovezile suferințelor poporului neerlandez din această perioadă. Atunci se hotărăște Anne, o fată de doar 13 ani, să publice o carte după ce va ieși din Anexă, carte pentru care jurnalul urma să-i servească drept bază.

Aici consemnează Anne gândurile ei, reflecțiile, întâmplările și observațiile legate de oamenii alături de care trăiește în Anexă. Își exprimă frământările lipsei de deschidere a spațiului, frustrarea recluziunii. Tânăra fată, de o inteligență strălucitoare, ascuțită și penetrantă, folosește stiloul ca pe un bisturiu: taie în carne atunci când este supărată sau nervoasă (în special pe mama sa), are un adevărat talent pentru analiza psihologică și este de o maturitate șocantă pentru vârsta ei. Dincolo de aceste calități impresionante, de responsabilitatea pe care și-o asumă pentru propriul destin prin continuarea studiilor, muncă și dedicare față de valorile umane în care crede, Anne rămâne un suflet ca oricare altul, o tânără fată prinsă în vâltoarea istoriei și care ar fi vrut doar să aibă șansa unei vieți normale. Din păcate, acest lucru nu a fost posibil.

Pe data de 4 august 1944, clandestinii sunt descoperiți, iar la sfârșitul lui octombrie, Anne și sora ei, Margot, sunt deportate în lagărul de concentrare Bergen-Belsen. Ca urmare a condițiilor de igienă catastrofale, izbucnește o epidemie de tifos, din cauza căreia au murit mii de deținuți, printre care și Margot, iar la câteva zile după ea, Anne. Moartea celor două fete este situată între sfârșitul lui februarie și începutul lui martie. La puțin timp după aceea, pe 12 aprilie, lagărul de concentrare va fi eliberat de trupele britanice.

Rămâne viața unei fete în scrisul ei, într-o carte care te face să tremuri pe toată durata lecturii (care este mult mai lungă decât a cititului propriu-zis), o dovadă că sufletul unui om poate rămâne prin cuvânt dincolo de timp și spațiu. Anne Frank este astăzi un simbol al puterii pe care o are dorința de a rămâne viu într-o lume în care ești predestinat morții:

„Seara, când stau culcată în pat și-mi termin rugăciunea spunând: Îți mulțumesc pentru tot ce-i bun, drăguț și frumos, jubilez în sinea mea. Atunci mă gândesc la ce-i bun în clandestinitate, la sănătatea mea și la întreaga mea ființă, la ce are drăguț Peter, la ce-i încă mic și fragil și căruia noi încă nu îndrăznim să-i dăm un nume, iubire, viitor, fericire, și la ce-i frumos, asta însemnând lumea, natura și frumusețea amplă a întregului, a tuturor lucrurilor frumoase împreună.

Atunci nu mă gândesc la toate nenorocirile, ci la frumusețea încă prezentă. În asta constă în bună măsură diferența dintre mama și mine. Sfatul ei împotriva melancoliei este: Gândește-te la toate nenorocirile din lume și fii fericită că nu treci tu prin ele. Sfatul meu este: Ieși afară, mergi pe câmp, în natură și soare. Ieși afară și încearcă să regăsești fericirea în tine. Gândește-te la tot ce-i frumos în tine și în jurul tău și fii fericită!”

(Anne Frank, 7 martie 1944)

3. Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr – C.S. Lewis

Dintre cărțile care se citesc cu precauție. Lewis te cucerește definitiv cu stilul său spumos, cu inteligența minții și subtilitatea spiritului. Întrebarea la care încearcă să răspundă este: cum se vede viața unui om din unghiul diavolului care „îl are în grijă”, care trebuie să-i achiziționeze sufletul ca hrană pentru infern? Cartea joacă pe competența psihologică a diavolilor, pe priceperea de a folosi măruntele noastre slăbiciuni de zi cu zi pentru a ne face surzi la glasul Celuilalt. Cartea confirmă că „drumul spre iad e pavat cu bune intenții” și arată cât de fragilă este distanța dintre bine și rău în cadrul viziunii umane despre acestea.

Concepută sub forma unor scrisori pe care Sfredelin, „diavolul bătrân” și înțelept, le trimite lui Amărel, „diavolul tânăr” și necopt, cartea poate fi privită din foarte multe unghiuri. Pe de o parte, ea poate fi înțeleasă la nivel spiritual, fiind un util sprijin moral și o scriere folositoare pentru îndreptarea spirituală. Pe de altă parte, putem vedea aceste scrisori la nivel teoretic, filosofic, conceptual: Sfredelin poate fi considerat un moștenitor al acelui „geniu rău” al lui Descartes, care are rolul de a ne înșela constant, prin forme foarte subtile care aruncă lumină peste observația că ceea ce îl diferențiază pe viclean de rău este inteligența ascuțită. Vicleanul este cel care are plan, care știe să profite de micile detalii, care are ochiul format. Sfredelin are tactică, este un find psiholog și cunoaște toate străfundurile sufletului uman, profitând de fiecare punct nevrotic pentru a-l transforma într-o catastrofă.

Dialogurile vorbesc despre teme precum: rațiune versus emoții, creștinism, ura domestică, rugăciune, război, structura cercurilor concentrice, patriotism, legea ondulației, rolul prăpastiei, despre „sexualitatea de râpă și cea de vârf”, prietenie, râs, „mrejele nimicului”, metoda romantică și durerile imaginare, smerenie și falsa modestie, lăcomie și orgoliu, sex și dragoste, despre „dragostea terestră și cea infernală”, despre un „Iisus istoric” și relația dintre politică și creștinism, despre eroarea de Unul și Același Lucru, despre arme filologice, lașitate și despre „despuierea finală”.

O sărbătoare a spiritului pentru cel care are curajul să privească în sine, acolo unde se nasc cele mai tenebroase voci ale necunoscutului din noi.

4. Durerea e o făptură înaripată – Max Porter

Un poem lung, intens, diferit de tot ce ați citit până acum. Un autor tânăr și un debut surprinzător, în care fabula este combinată cu drama de familie a unui tată și a doi băieți care își pierd mama.

Romanul-poem vorbește despre doi băieți care se confruntă cu insuportabila durere provocată de moartea fulgerătoare a mamei lor. Tatăl lor este cel care moare în timp ce trăiește.

Cei trei primesc vizita lui Kra într-un moment de disperare și deznădejde. Kra este o pasăre „sentimentală”, ce continuă să stea cu aceștia până când nu vor mai avea nevoie de ea.

O carte așezată pe granița dintre romanul polifonic și poezie, cartea lui Max Porter evidențiază capacitatea literaturii și a scrisului de a ne purta pe aripi atunci când pământul întreg ne frige insuportabil sub tălpi.

5. Ziua în care a murit John Lennon – Gelu Diaconu

Cartea lui Gelu Diaconu mi-a adus aminte de frământările adolescentine ale lui Holden Caulfield, protagonistul romanului De veghe în lanul de secară al lui J.D. Salinger. Asemenea acestuia, dar într-o manieră poetică, adolescentul poeziei lui Diaconu traversează seria de angoase, de episoade tensionate, de durere, sentimente de neacceptare, eforturi de integrare și de găsire a unui sens.

Printre motivele pe care le veți găsi în acest volum se află: ploaia de luni, liniile de tramvai și secvențele înregistrate pe ferestre, banca din parc și parcul din iarnă, fumatul cu prietenii, sfiala adolescentului în fața primelor experiențe erotice, primele gesturi încărcate de senzualitate, descoperirea și cunoașterea de sine.

Fiorul liric sparge aparența unei poezii a lumii orașului și se cristalizează într-o poezie cu țâșniri metafizice, o poezie de dincolo de voalul materialității lumii și corporalității ființei umane. Totodată, poezia este una care reflectă exercițiul constant al imaginației (sau imaginării) ca o componentă esențială a dezvoltării inteligenței în tinerețe.

Trezit cu noaptea în cap, eul aleargă în parc, acolo unde „uriașii au tras țigări toată noaptea/ și au suflet fumul peste lac” (versurile pot fi interpretate în cheie de ars poetica) (19), iar „viața e simplă/ atâta timp cât se păstrează între limitele/ dintre necesitate și credință” (11). Totodată, „dacă ar trăi două sute de ani/ așa cum se spune/ ciorile pe care le-am văzut în parc/ ar putea fi de pe vremea lui Poe” (40), iar „privirea încețoșată & gândul că mă așteaptă/ o vară în care nu se va întâmpla nimic” prezic momentul când „am văzut-o/ & cerurile s-au deschis prin ferestrele murdare” (45).

Poezia adolescentului căruia „singurătatea îi bate cuie în piept” (47) este aceea a ochilor care văd spectacolul lumii – un spectacol care, inevitabil, „trebuie să meargă mai departe” (49).

Cam asta a fost momentan. Nu o să mai lungesc mult textul și vă urez zile frumoase și lecturi de calitate! Ne auzim curând!

S-ar putea să îți placă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *