Fara categorie

Or să mă zdrobească

Cine m-a strigat din neguri de nepătruns?

Sunt eu.

Să-mi spui acum cine ești și de ce.

Nici eu n-o știu și n-aș putea s-o spun.

Ori ești vreo umbră adusă de vântul pustiirii,

ori vreun țăruș în inimă din ceața amăgirii?

De e așa să pleci chiar acum,

de veci am inima sloi și sunt încremenit,

mie să-mi spui: de ce te-ai ivit?

De ce taci, mă-nnebunești,

eu glas n-am mai auzit de veacuri,

cine ești, să-mi spui îndată, ce dorești?

Poate a plecat.

Nu am plecat.

E duminică.

Vreau să mă odihnesc,

să visez în pace, să ascult

norii cum curg pe cer,

frunza care cade,

e atâta liniște aici

că poți auzi scoarța copacului

crescând.

Pleacă, te rog.

Bine, fie cum dorești.

O să aștept până pleci.

E timpul.

Nu, nu!

Te-au chemat. Ți-au pregătit o viață.

Acolo, pe pământ, niște părinți te așteaptă.

Dar… aici e atâta liniște

că poți auzi scoarța copacului crescând…

Ce o să mă fac cu purtarea pe aripă,

cu atingerea frunții,

cu mângâierea privirii?

Nu vreau să merg, or să mă zdrobească.

S-ar putea să îți placă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *