Calea poemelor

Po.etica

Ai plecat și nu-mi pare rău,
erai oricum prea kantiană pentru mine,
veneai acasă și aruncai cu imperative peste tot:
că trebuie să duc gunoiul,
că trebuie să facem mereu Crăciunul la ai tăi,
că trebuie să ai ultimul cuvânt doar de dragul finalității
și toate celelalte care demonstrau
că tot ce înțelegeai prin Kant
era muchia suprafețelor pe care ne era dat să ne întâlnim:
când pe-o muchie de cuțit, când pe-o muchie de gând,
două laturi ale unui cub perfect
care ne hrănea iluzia că facem totul „drept”
doar în virtutea unghiului dintre noi.
A unghiului tău de vedere, desigur.

Ai plecat și nu-mi pare rău,
eram oricum prea utilitarist pentru tine,
la bază hedonist, recunosc:
că îmi doresc să fim fericiți,
să ne ținem suferințele departe,
plăcerile aproape,
scrisesem chiar cu unghia într-o noapte
„carpe diem” pe tăblia patului.
Dar de la o vreme cădeam frânți
unul de celălalt și ne uitam prin
amestecuri de veghe și somn.

Eu mă dădeam un Socrate nefericit,
mă așezam din când în când la un meci
și mai desfăceam câte-o bere.
Tu, Xantipa, nu te deziceai:
nu conta ce ziceai, ce făceai,
în ochii ei tot un imbecil satisfăcut rămâneai.

Am fi putut fi altruiști eficace
poate așa găseam o cale de pace:
tu aduceai simțul datoriei,
eu aduceam calculul
și poate o duceam la capăt.
Dar ce tot spun?
Asta ar fi însemnat să mai ieșim din noi,
să ne mai gândim și la ceilalți,
iar eu nu găseam datoria decât în a te iubi pe tine,
iar ție îți dădea mulțime vidă la orice calcul al plăcerii
cu altă persoană în afară de mine.

Tu chiar ai plecat?

S-ar putea să îți placă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *