Cărţi la fereastră

„Despre frumusețea uitată a vieții” de Andrei Pleșu. Sau despre „anesteziile sufletești”.

Editura: Humanitas

Anul apariției: 2011

Număr de pagini: 280

Pe Andrei Pleșu l-am întâlnit prima dată în Buzău, când a susținut o conferință la Sala Consiliului Județean. Primisem un bilet și am răspuns invitației cu optimism. Nu mi-a fost trădat. Am remarcat și apreciat calitățile unui bun orator, limbajul bogat, complex, cu inflexiuni joase și înalte deopotrivă, ideile profunde aduse permanent în actualitate. „Astăzi s-a pierdut esența căutării. Ea a fost înlocuită cu cea a găsirii” – a spus filosoful atunci și mi-a rămas în minte până astăzi.

L-am auzit pe domnul profesor Dănuț Solcan la oră spunându-ne că „Despre îngeri” (despre care sper că voi scrie pe blog cât mai curând) i-a salvat într-un fel sau altul viața. Afirmația lui a fost învăluită ca de obicei într-un aer de mister heraclitean: ceea ce se arăta se ascundea deopotrivă.

Au fost necesare vreo două luni să citesc lucrarea de angelologie a lui Pleșu (care a fost rezultatul unui curs pe care l-a ținut în urmă cu aproximativ zece ani la Facultatea de Filosofie din București). Este o carte pe care mai mult am studiat-o, pe care am integrat-o: eram tot timpul cu semne colorate în mână, dex-ul deschis pe telefon, reciteam, meditam, rumegam o frază de zeci de ori dacă era nevoie.

Dar până la îngeri, să ne orientăm privirea spre frumusețea uitată a vieții. Această antologie de eseuri (Pleșu este, din punctul meu de vedere, unul dintre cei mai buni eseiști din țară) adună mai multe articole publicate de autor în reviste precum Dilema Veche (al cărei fondator și director este) și Adevărul. Tematica lucrării se întinde vast, exploatând și explorând subiecte fundamentale ale lumii contemporane precum: munca, lehamitea și entuziasmul, „ce nu aduc banii”, „ne-liniștea sărbătorilor”, mâncatul sănătos, zgomotul, inflația politicului, lectură și statul la televizor. Peste toate acestea planează interesele și studiile sale de teologie („Sus inima!”, iubirea, două feluri de necredință, educația religioasă), iar legătura dintre ele se realizează prin coloanele formării filosofice, cu prelungiri în special în zona eticii: sensul vieții, iubirea la Pascal, vechime și bătrânețe, speranță, autenticitate, vicii, lecturi stoice de Crăciun, principii, „proasta intonare a libertății” ș.a.m.d.

Voi face acum câteva observații punctuale și personale despre cartea de față:

  • stilul autorului este plastic, colorat, dinamic, surprinzător; Pleșu valorifică din plin toate resursele expresive ale limbii, aducând acea poezie în cuvinte despre care Octavio Paz spunea că „erotizează limbajul” (în „Dubla flacără. Dragoste și erotism”);
  • autorul este original în făurirea de concepte; întâlnim astfel termeni precum: „stahanovism etic”, „derapaj hermeneutic”, „incendiul lăuntric”, „alergici la absolut”, „consens vid”, „valorile zenitale”, „simplitatea polifonică a lumii”, „monotonie lucrativă”, „anesteziile sufletești” etc.;
  • gestul scriitoricesc al lui Pleșu este unul recuperator: încearcă să (re)aducă atenția contemporanilor săi, să le (re)orienteze privirea spre acele chipuri ale spiritualității care ne fac să fim ceea ce suntem, să ne ajute să ne descoperim „eidos”-ul, acel propriu pentru găsirea căruia trebuie să renunțăm uneori la nimicurile vieții (Părintele Arsenie Boca semnala acest fapt la un moment dat: „Toate idealurile mari au în ele ceva paralizant: Nu te lasă să te preocupi de nimicurile acestei vieți”).
  • Pleșu este un atent diagnostician al problemelor contemporane; el identifică nevrozele din viața noastră spirituală: necesitatea revenirii la dimensiunea căutării, legătura dintre relele din afară și răul lăuntric, evitarea viciului, a prostiei și a răutății, uitarea sinelui în agitația lumii, nefericirea zilnică etc.;

Nu așteptați răspunsuri de la această carte. Problemele sunt prea mari, rădăcinile prea adânci, iar autorul știe în modestia sa că nu este în măsură să ofere răspunsuri sau soluții, iar dacă s-ar angaja într-o astfel de provocare, nu ar face decât să ciuntească propria-i viziune despre lume. Miza teoretică a acestei scrieri se află în corelație (cum adesea se întâmplă) cu titlul ei: frumusețea vieții se uită, iar noi riscăm să o pierdem definitiv. Ceea ce ne rămâne să facem este să-i cântăm reîntoarcerea, să o ademenim înapoi în noi și să-i arătăm disponibilitatea revenirii, să o primim din nou împreună cu libertatea ei constitutivă asemenea unor „fii risipitori”. Dacă nu, de fapt, atunci când uităm frumusețea, singurii fii risipitori suntem noi.

S-ar putea să îți placă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *