Cărţi la fereastră

”Până la capătul pământului” de David Grossman. Sau despre durerea sublimată.

Viața plină de profunzime și de peripeții a Orei, protagonista romanului, ne amintește de marile evocări ale eternului feminin. Ora se află, așa cum remarca Paul Auster, în continuarea unor figuri precum Emma Bovary sau Anna Karenina. Este un personaj complex, răvășitor, o lume în sine, plină de paradoxuri, de frământări sufletești, de răsfrângeri ale conștiinței și de emoție pură.

„Până la capătul pământului” este cea mai dureroasă și profundă carte pe care am citit-o până acum! M-a zdrobit. Cu bocanci militari și cu tancuri.

În contextul conflictelor arabo-israeliene și a unei lumi în care destinele personajelor sunt prinse în vârtejul istoriei, cartea lui Grossman vine cu analiza unei familii care încearcă să-și păstreze identitatea, echilibrul, ființa. Ora, Avram, Ilan, Adam și Ofer, „o familie a ochilor” reprezintă întâlnirea unor lumi, a unor destine, vieți care cântăresc individual atât de mult cât întreaga omenire.

Povestea începe cu cei trei prieteni care se întâlnesc în spital, Ora, Avram și Ilan, care vor forma împreună o poveste de viață zdrobită de imprevizibilitatea lumii contemporane. Îl reîntâlnim apoi, 33 de ani mai târziu, într-o transformare teribilă. În același timp, nimic nu mai seamănă cu nimic și toate amintesc de toate. Așa cum spune și autorul, „între ei s-a scurs un ocean de timp”. Ape care trec prin traumele de război inumane suportate de Avram, prin remușcările și încercările lui Ilan de a-și salva prietenul de-o viață, prin străduințele disperate ale Orei de a a reface legăturile rupte de acest monstru imens care este istoria și care mușcă din oameni precum Saturn din copiii săi. Calitatea esențială a acestui personaj plin de pasiune, de patimă, de trăire intensă, plenară este tocmai încercarea de a ține piept acestui zeu înfricoșător. Și de a reuși dacă nu să întoarcă istoria (care, știm, este implacabilă), să adune toate cărămizile din urma distrugerii și să clădească ceva nou.

Ora pleacă în drumeție cu Avram „până la capătul pământului”. Ea ilustrează profilul scriitoarei, punând în evidență cea mai mare putere a povestirii: ocrotirea celor povestite și a povestitorului deopotrivă. Ora trăiește convingerea că atâta timp cât vorbește cu Avram despre Ofer, fiul ei mai mic, a cărui viață atârnă în fiecare zi de un fir de ață atât de subțire, îl protejează. Legătura ei cu tatăl copilului creează un zid de protecție care se transmite spiritual asupra fiului lor. Ora și Avram simt toată greutatea existențială care face ca un copil să vină pe lume și toată ușurătatea insuportabilă care îl poate face pe acesta să dispară din ea:

„Mii de minute și ore și zile, milioane de fapte, nenumărate acțiuni și încercări și greșeli și cuvinte și gânduri, toate pentru a face un om în această lume (…) Un om care poate fi distrus atât de ușor”.

Singurul motiv pentru care nu scriu despre această carte că este preferata mea este pentru a nu o împovăra peste măsură. Are deja prea multă inocență și fragilitate în paginile ei ca să mai adaug eu chiar și un simplu fulg. Pentru a-l parafraza pe D. Grossman, lectura acestui roman despre destin, iubire, familie (cu tot ce înseamnă ea: fraternitate, paternitate, maternitate), prietenie, istorie, traumă și vindecare, durere sublimată în trăirea autentică de a fi om, ne lasă „atât de nebuni și de triști și totuși fericiți”.

S-ar putea să îți placă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *