Calea poemelor

Nu vin niciodată când te aștepți

Moartea nu vine niciodată când o aștepți,
ci când mai ai zece pagini din cartea de pe noptieră,
când încă nu ai învățat tango
și când doar ai gustat din străfulgerarea amară a inimii.

Nici iubirea nu vine niciodată când o aștepți,
ci când stai răbdător la coadă la aprozar să-ți cumperi cireșe (pentru că lumea noastră a devenit una a fructelor fără de pomi, a așteptărilor fără de efort),
când mergi pe stradă și tânăra șoferiță blondă îți face semn să treci
cu aerul că te roagă să-ți vezi mai departe de viață după o lungă perioadă în care a înțeles că nu sunteți făcuți unul pentru celălalt,
că v-ați iluzionat amar și rece.

Nici inspirația nu vine când te aștepți,
ci când îți lași mintea să se scurgă pe rama ferestrei încadrată de fiori de lumină,
obosit de-atâta viață și simțind că-ntinerești cu fiecare an ce vine,
când îngerii aruncă de la unii la alții sferele cerești ca să le poți auzi cântecul,
atunci vine inspirația…

când tu nici nu vii, nici nu rămâi, ci ești același etern ce se privește în oglindă.

Moartea, iubirea, inspirația…
nu vin niciodată când te aștepți,
ci doar atunci când nu mai aștepți
pentru că primordial ele nu vin,
ci au fost dintotdeauna aici,
suflându-ți în ceafă.

S-ar putea să îți placă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *