Calea poemelor

În memoria căderii

Lumea în care trăim este un uriaş muzeu

în memoria căderii.

Aici a aşezat Dumnezeu marea

ca un ochi deschis spre cer, neliniştit, însetat, sărat

ca să mai arunce Dumnezeu câte o privire din singurătatea Cerului Său

şi să spună: Uite ochiul lumii în care aterizează toţi cei ce mor şi li se duce dorul.

Dincolo a presărat Dumnezeu munţii ca o gospodină care presară sare în oala de pe aragaz

şi a zis Dumnezeu: Uite spasmul pământului, ca să dea mai mult gust verdelui, să fie veşnic admirat şi niciodată atins.

A mai întins Dumnezeu cu palma pământul şi a zis: Aici să fie casele oamenilor, ca să le amintească pretutindeni că nu sunt în siguranţă nicicând, că aşa este orice cămin: o carapace care poartă în sine pericolul de care desparte fiinţa dinăuntru.

Şi a zis Dumnezeu: Să le fie oamenilor dor ca să nu se culce pe o ureche, să sufere şi să iubească, să plângă şi să pângărească, să doară şi să moară. Şi pentru că a vrut Dumnezeu dor pe lume, a creat timpul şi spaţiul. Şi a zis: Iată, să fie oamenii despărţiţi unii de alţii cum sunt despărţite cerurile de aripi căzute, să meargă la înmormântări ca pe ape, să nu se poată ţină pe picioare, să se bucure nespus când li se nasc copii destinați și ei morții.

Şi s-a odihnit Dumnezeu şi înainte să adoarmă, mâna stânga i s-a rostogolit peste muchia patului şi o picătură din transpiraţia frumos mirositoare (a flori de liliac, răşină, pământ reavăn, vată pe băţ şi piept ud de pasăre) a căzut peste pământ, s-a întins în, peste şi dincolo de spaţiu şi vremi, a intrat în toţi şi toate şi astfel a fost mişcare, a fost cânt, plânset, alinare şi mângâiere, durere şi sfâşiere, sublim şi început de nemurire.

Și-a fost iubirea.

S-ar putea să îți placă

2 thoughts on “În memoria căderii”

  1. Virginia Mindruta says:

    Superb

    1. Petruț Dinu says:

      Mulțumesc! Mă bucur că trăirile mele ajung la dumneavoastră!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *