Cărţi la fereastră

„Un om sfârșit” de Giovanni Papini. Sau despre cărțile-pumni.

Titlu original: „Un uomo finito”

Editura: Polirom (Colecția Top 10+)

Anul apariției: 2008

Număr de pagini: 274

 

 

„Un om sfârșit” este, cu siguranță, una dintre cărţile care te pun la pământ. Mi-a fost dar şi am făcut-o dar. Am citit-o preponderent în metrou, în lungile (dar nu atât de lungile la nivel perceptibil) drumuri cu metroul până la Grozăvești, la facultatea de Filosofie unde, în majoritatea timpului din luna trecută, am dat examene (fiind în perioada sesiunii). Am lăsat-o să aștepte aproape doi ani în bibliotecă, am mutat-o cu mine de la Buzău la București, la un moment dat am citit câteva pagini de început în timp ce așteptam să intru într-un cabinet medical. Dar nu bănuiam în acele momente că această carte va fi o carte-pumn: strâns ca să lovească în masă în timpul unei confruntări, ca să elimine tensiunea acumulată într-un perete, ca să tacă peste timp și să-i dea cititorului un șoc în capul pieptului, tăindu-i răsuflarea.

Cartea lui Papini este a unui suflet care a căutat toată viața Totul și a găsit Nimicul. Scrierile sunt ale unui spirit exuberant, ale unui eu exacerbat. De la spiritul militant al tinereții și seducția unității Întregului, făcând un ocol explicit și abia simțit (dar tocmai de aceea greu de uitat) prin tema universală a iubirii, până la dezamăgirea și acceptarea amară învățată prin treceri, „Un om sfârșit” este testamentul unui om mult prea înfierbântat, mistuit de propriile flăcări, sfârșit încă dinainte de a începe să trăiască.

„Papinismul” înseamnă această tendință nestăvilită spre atributele divinității (omniprezență, omnisciență, omnipotență), această dorință demiurgică de a fi zeul întregii realități în universalitatea și secvențialitatea ei deopotrivă, de a rupe barierele reprezentate de limitările umane. Pentru Papini, preceptul antic al grecilor – „Totul cu măsură” piere în fața lui „Totul sau nimic!”. El este un obsedat de grandios, dar și un spirit bântuit de incertitudini, face un elogiu nebuniei de a îndrăzni nu să-ți depășești condiția, ci să o brutalizezi, să o deformezi, să o arzi din temelii. Cearta cu Dumnezeu și cu orice formă de stabilitate axiologică este la ea acasă și ne duce cu gândul la celebrul „Dumnezeu a murit” nietzschean. Este, de fapt, o literatură solipsistă, un text al încercării de a extinde sferele eului la nivelul sferelor vieții în genere și de a le suprapune, de a face din eu o lume și din lume un eu. Ceea ce rămâne în urma acestei zbateri neputincioase este în beneficiul cititorului: curajul de a privi cu claritate în tine. Focul în care a ars Papini este cel care aduce lumina prin care coborâm în adâncul ființei noastre.

Scriitura din această carte este plină de transgresivitate, de gesturi șocante, de urlet și disperare, de recunoaștere a neputinței și neputință a recunoașterii (de sine). Papini se poziționează, din acest punct de vedere, în linia spiritului de avangardă care trece de la Diogene Cinicul la Tristan Tzara.

Este cartea unei „prea sfâșietoare blândeți”, cum afirmă chiar el, o carte dedicată celor tineri, indiferent de vârsta lor. Nu citiți Papini dacă nu sunteți gata să vă răscoliți, să vă căutați așa cum „Diogene căuta un Om cu lampa aprinsă în toiul zilei”. Iar dacă totuși o faceți, pregătiți-vă să îndurați noaptea.

S-ar putea să îți placă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *