Calea poemelor

În eternă așteptare

prinde-mi de mână tăcerea

s-o facem să vorbească

 

poezia ca o cale

de a spune fără să spui,

de a rămâne fără să rămâi,

ca o fată goală acoperită

de-un voal orbitor.

 

seducția formelor: jocul contrariilor,

aproape, și totuși, atât de departe!

ca două lumi tânjind nemurirea

cu buzele la o clipă apropiere.

noi doi cuprinși în acea pauză

dinaintea atingerii

înotând prin apele cu sclipiri de diamant,

în care te afunzi fără să te îneci

ca într-un lichid amniotic al Cerului

care ne poartă în burta sa

și  care, născându-ne fără încetare,

ne scapă printre nori.

 

Viața ca o cădere liberă ce permite înălțarea

și moartea – momentul dulcei zdrobiri,

iubirea ca o adiere caldă de soare

și noi doi – în eternă așteptare.

S-ar putea să îți placă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *