Cărţi la fereastră

„Crimă și pedeapsă” de F.M. Dostoievski. Sau despre tribunalul conștiinței.

Titlu original: „Преступление и наказание”

Editura: Polirom (Colecția Top 10+)

Anul apariției: 2011/ 2016

Număr de pagini: 625

 

 

„Crimă și pedeapsă” este un roman tulburător. Destinul lui Raskolnikov, protagonistul acestei cărți-monument în istoria literaturii universale, este una dintre acele experiențe literare care depășesc cadrul unui simplu text. Este o poveste care îți intră seducător, inteligent, cu o viclenie curată în sânge și circulă spre inima și mintea ta până la sfârșitul vieții.

Plecând de la cadrul unui roman polițist (o crimă asupra a două surori comisă chiar de personajul principal, ceea ce oferă o bogată analiză a psihologiei criminalului), cartea se deschide în alte paliere mult mai profunde. Sensul ei adânc este ca un sâmbure într-un fruct: trebuie gustat exteriorul, trebuie așteptat ca el să apară și din el se naște o „supracarte” ce se rescrie în sufletul fiecărui cititor într-un alt mod – este o calitate esențială a artei romanului.

Despre un astfel de roman se poate scrie foarte mult – de aceea, voi alege să scriu foarte puțin. Pentru că adevărurile care se lasă revelate printre rânduri sunt supra-discursive. Voi accentua doar un anumit aspect pe care l-am  simțit ca pe un „fir roșu” care leagă suflul literar dostoievskian (în acest roman, cel puțin).

Nu de puține ori, se precizează că personajele (și în special protagonistul) sunt mânate de o forță pe care o simt, dar n-o pot înțelege, să facă anumite acțiuni, să vorbească într-un anumit fel, să aleagă o stradă și nu o alta, să producă o crimă sau să cadă în genunchi într-un moment plin de smerenie. I-am putea spune destin – Dostoievski nu îi spune în niciun fel. Doar îl arată. Este o forță care scapă de încătușarea denumirii. De aici se naște și expresia ei artistică atât de puternică: ea este pretutindeni simțită și nicăieri menționată.

Am putea să o încadrăm în sistemul hegelian, pe care voi încerca să-l descriu pe scurt: Ideea Absolută (sau Divinitatea, ori Rațiunea Universală) se află într-un continuu proces de autocunoaștere. În cadrul acestui travaliu, ea se răsfrânge în natură, în istorie și, mai ales, în sufletele oamenilor. Folosind această „viclenie a spiritului”, Ideea Absolută stăpânește oamenii în diverse momente și îi îndeamnă să facă anumite alegeri. Ideea preia omul, se poziționează într-un raport de contrarietate cu el și-l utilizează pentru a se cunoaște pe sine – iar această cunoaștere de sine a Absolutului are loc prin cunoașterea de sine a Omului.

Raskolnikov suntem fiecare dintre noi atunci când viața ne pătrunde cu vitalitatea ei și ne trimite în sfera frământărilor sufletești, când ne cheamă spre dezvăluire, când ne trece prin suferință (interioară, în primul rând), când ne trimite adesea în tribunalul conștiinței să ne acuzăm, să ne apărăm și să ne decidem singuri soarta. Este o treime perspectivală asupra mutațiilor din interiorul ființei la care orice om este chemat – poate ca o anticipare a judecății finale.

Orice greșeală pe care o facem este asemenea crimei lui Raskolnikov: nu știm de ce am produs-o, nu ne putem explica motivația ei, suntem apoi chinuiți de ea și chemați la smerenie. Citind acest roman, trecând alături de acest tânăr genial prin săbiile chinului și fiind mângâiați de ramurile de măslin și adierile clipelor de pace lăuntrică, ajungem să ne chemăm ființa la (auto)cunoaștere până în cele mai adânci tenebre ale psihicului nostru și terminăm lectura împovărați, epuizați de un traseu spiritual care ne-a mutat din locul nostru și ne-a adus mai aproape de sinele autentic.

Într-adevăr, Raskolnikov a produs o crimă în lumea ficțională, dar o crimă care ne poate salva pe noi toți.

S-ar putea să îți placă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *