Drumul cu oameni

Mic și mare

Când eram eu mic, mama avea cei mai frumoși ochi din lume. Frunzele erau sălbatice, râurile de nepătruns, munții solizi și mișcători de parcă ar fi fost pregătiți în orice clipă să se ridice ca niște călugări și să se mute. Poate ascultând de bobul de credință al cuiva, al vreunui copil cu suflet săltăreț.

Când eram eu mic, alergam până nu mai puteam răsufla. Prin praf, prin ploaie, prin ceruri alergam și mă jucam cu îngerii, dansam uneori, ne cântam despre balade și flori de nu mă uita, despre cum ei mă așteaptă să le povestesc cum a fost viața mea și de câte ori am plâns. Mi-au spus că cine nu plânge, nu trăiește. Că fericiți cei… știți voi. Și eu n-am mai plâns de atâta timp că ochii mi s-au făcut deșert și mi se scurge nisipul prin gât ca printr-o clepsidră.

Când eram eu mic, vorbeam cu copacii. Mă lipeam de ei și îi luam în brațe până mi se contopea pielea obrajilor cu scoarța tare, maronie, frumos mirositoare și stăteam așa, unul cu altul, eu și copacul, până mă pierdeam în el, mă transformam în cerc și mă adăugam ca an în plus vârstei lui. Că întinerim doar îmbătrânind.

Când eram eu mic, mamaie plângea și trupul mi se făcea ocnă de sare. Mamaie, de ce plângi, mamaie. Și ea spunea doar: dacă aș putea lua eu și durerea ta, dă-mi-o mie, că eu am mai suferit și știu, nu vrei să îmi dai mie durerea? Și se ruga să se facă voia lui Dumnezeu că ea nu știe ce este mai bine pentru ea și s-a făcut voia lui Dumnezeu că nu-i după oameni, că dacă era după oameni, ea ar mai fi trăit încă pentru că ar fi fost măcar puțin și după mine. Mamaie e înger și ea acum, știu eu, că încă mai cântă în pieptul meu ca la o harpă când sufăr și spune: Dă-mi mie durerea ta, dă-mi mie…

Când eram eu mic, eram veșnic. Pentru că timpul nu exista și cuvintele nu existau. Exista doar Cuvântul. Când eram eu mic, eram una cu suflarea Cerului peste oameni. Când eram eu mic, am fost rănit. Și așa m-am făcut mare. Tot ce-mi doresc acum este să devin iar copil plimbându-se prin ploaie, să devin una cu vântul și să strig către lume: nu vedeți că pierdeți  ce-i mai pur din viața voastră gândindu-vă doar la ce-a trecut, fiindu-vă teamă doar de ce o să vină? Treziți-vă, luați-vă de mâini și dansați, cântați, iubiți. Iubiți și faceți ce vreți, cum spunea Sfântul Augustin.

Când eram eu mic, am știut că o să cresc. Și atunci am încetat să mai fiu mic.

Când eram eu mare, am știut că trebuie să fiu iar mic. Și atunci am început să trăiesc.

S-ar putea să îți placă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *