Mă numesc Petruț Dinu și sunt student în anul I licență la Facultatea de Filosofie din cadrul Universității din București. A prezenta motivele care mă determină să urmez acest modul psiho-pedagogic în vederea realizării ulterioare a visului meu de a deveni profesor înseamnă a realiza un itinerariu atât cronologic, cât și psihologic (urmărind acel roditor fir al Ariadnei care ne aduce mai aproape de noi înșine). Sfântul Augustin afirma că „Omul este ființa aruncată în lume” și că „Există ceva în noi mai adânc decât noi înșine”. Mă identific cu ambele afirmații și cred că după scrierea acestui eseu, mă voi simți mai puțin „aruncat în lume” și voi aduce la lumină ceea ce era cândva în adâncurile psihicului meu.
Voi realiza în cele ce urmează o prezentare sistematică a motivațiilor care mă determină să devin dascăl (această minunată formulă pe care ne-o oferă limba română), trecând prin mai multe etape de formare, mai multe „școli de pedagogie”. Așadar, timpul cronologic și timpul psihologic se vor împleti armonios, ca în orice text pe care îl citim cu sufletul dansând în piept.
Prima mea școală de pedagogie se suprapune cu primii șapte ani de viață pe care i-am petrecut într-un loc minunat, pentru care mă simt binecuvântat de Dumnezeu, într-o casă cu dealurile și munții înălțându-se falnici în spate și râul Buzău susurând pe la poartă: comuna Siriu. Poate ați auzit de ea din melodia lui Benone Sinulescu, ce îi vestește măreția, și pe bună dreptate! Vă întrebați, probabil, ce legătură au toate acestea cu faptul că vreau să devin profesor. Explicația descrie în mare măsură concepția mea despre lume: acei ani au fost pentru mine forma cea mai curată, neprihănită, limpede de cunoaștere de până acum. Pe principiul că ce ți se întâmplă în primii ani de viață îți decide toată viața, experiențele pe care le-am trăit atunci (dar și puțin mai târziu, până pe la doisprezece ani) continuă să creeze înrâuriri de influențe asupra personalității mele de astăzi.
Acolo am întâlnit umanitatea într-un mediu în care toți oamenii cunosc pe toată lumea (pentru mult timp nici nu mi-am imaginat că ar putea exista locuri în care oamenii nu se salută și nu stau puțin la povești când se întâlnesc pe stradă), acolo am intrat în contact cu tradițiile, cu veselia plină de naturalețe, cu bucuria sinceră și sufletul românesc. Vara la scăldat, iarna la săniuș, jocurile până seara târziu prin fața porții, zilele petrecute la bunica (figură emblematică pentru viața mea), toamna cu minunăția de culori și arome, primăvara cu explozia de viață. Toate acestea (și multe altele despre care nu avem timp să vorbim în eseul de față) mi-au marcat copilăria și au transformat-o în acel „axis mundi” al vieții mele.
Vă voi relata un singur moment: de ziua mea, mama obișnuia să îmi facă o petrecere din care era nelipsit tortul diplomat cu fructe (pentru că eram născut vara – fratelui meu, născut în octombrie, îi era mereu alocat tortul cu mere coapte). La un moment dat, prietenii mei ne-au propus să ne jucăm de-a școala (ce obicei straniu al copiilor! De a se preface tot timpul că sunt la școală – mai puțin atunci când sunt cu adevărat!). Eu am fost ales, în unanimitate, profesorul. Ei bine, această amintire este o cheie pentru deschiderea cufărului cu semnificații care au iradiat până astăzi, când scriu acest eseu. De ce eu și nu oricare altul din cei zece prieteni? Cum de s-a realizat această alegere tacită? Simt cu adevărat oamenii unii la alții (și mai ales când sunt tineri și au intuiția încă nestrăpunsă de răceala rațiunii sordide, neîntâlnită cu fantezia) acele impulsuri firești care ne fac viața să fie într-un anumit fel și nu în altul? Știau ei atunci mai bine decât oricine că eu aveam să urmez această cale?
Ulterior, când am mai crescut (aveam vreo doisprezece ani acum), îi învățam pe copii să danseze. Am făcut-o și acum, de curând, cu niște prieteni care au ales să se căsătorească. Morala? Materialul și modul prin care îl transmiți pot fi variabile, dar simțul pedagogic este constant. El conferă stabilitatea în activitatea didactică. De altfel, personal, cred că el este înnăscut întrucât consider că a fi profesor este o artă. Și, ca în orice artă, ai nevoie de un tip special de intuiție – intuiția umanului. A simți ce este mai special, mai frumos, mai nobil într-un elev sau student (sau și cu mai grăitorul termen – discipol), a identifica unicitatea unui suflet ce stă dinaintea ta înseamană deopotrivă jertfă și dăruire. Și doar o persoană căreia îi curge pasiunea prin vene poate să găsească în interiorul ei „combustibilul” necesar pentru a trece de greutăți și pentru a sfinți acest act apropiat de relația pe care o are un om cu îngerul lui păzitor. În „Despre îngeri”, Andrei Pleșu asociază imaginea profesorului cu cea a îngerului datorită calităților comune pe care aceștia le împărtășesc: sunt veghetori, protectori, călăuzitori, adevărați „tovarăși de călătorie” (ca într-un basm de Hans Christian Andersen pe care îl urmăresc și acum sub formă de desen animat și care mă cutremură de fiecare dată prin profunzimea lui – acolo este magia de a fi profesor spusă ca poveste). Probabil că Dumnezeu și-a dat seama că un înger păzitor nu este de ajuns fiecărui om și de aceea a creat profesorii. Dar ce minunat este rolul intermediar al dascălului! El este înger păzitor ocrotit de înger păzitor.
Intuiția umanului. De aceea consider că primii ani din viață, prima etapă a pedagogiei mele, temelia arhitecturii mele interioare sunt fundamentul profesorului care urmează să fiu: pentru că ochiul meu interior s-a deschis spre suflete înainte de a vedea trupuri, pentru că mi-am însușit darul ocrotirii înainte de a fi ocrotit (și poate tocmai prin aceea sunt ocrotit), pentru că am iubit înainte de a aștepta să fiu iubit. Nu poți fi profesor fără altruism, fără a te pune pe tine pe locul doi știind că astfel, ești pus de (C)cineva întotdeauna pe locul întâi.
Voi sări în cele ce urmează peste anii din școala primară și peste cei din generală (productivi din punct de vedere al acumulării de informații, dar puțin pregnanți pentru tema ce o urmăresc în acest eseu) și voi ajunge la anii de liceu, care constituie a doua mea etapă de pedagogie. Aici s-ar putea scrie o mie de pagini și tot nu aș epuiza subiectul! Ce minunați ani, ce dor mi se face și acum, scriind aceste rânduri!
Am fost binecuvântat a doua oară în viața mea când, ajuns în Colegiul Național ”B.P. Hasdeu” din Buzău, am întâlnit unii dintre cei mai frumoși, inteligenți, carismatici și valoroși oameni din viața mea. Adevărate sisteme de referință prin modul de a gândi și veritabile modele prin modul de a se comporta. Mai întâi, domnul meu diriginte, prof. dr. Gheorghe Tarara, profesor de științe socio-umaniste (absolvent ca șef de promoție a aceleiași facultăți pe care o urmez și eu). Acest om cu o intuiție fantastică (poate cea mai puternică pe care am întâlnit-o vreodată), cu un bagaj cultural impresionant, cu lecturi de calitate și cu o profunzime asumată în conduita de zi cu zi, mi-a fost mai întâi de toate Prieten, iar apoi Dascăl. M-a îndrumat în lecturile din liceu (care mi-au consolidat personalitatea, au îmbogățit-o și au conturat-o), mi-a fost alături la bine și la greu (așa cum a făcut cu toți colegii mei), mi-a identificat potențialul și m-a îndrumat pe drumul de a-l îndeplini în act, de a-l încununa cu succes. De la dumnealui am învățat ce înseamnă să îl întrebi cu discreție pe elevul pe care îl vezi trist: „Ce s-a întâmplat? Cum îți pot fi alături? Știi că orice ar fi, poți să vii și discutăm, rezolvăm împreună problema.” Și, adesea, tactica lui a reușit. S-au rezolvat multe probleme care au detensionat atmosfera fiecăruia în parte și a colectivului ca întreg. De la dumnealui am învățat tactul pedagogic.
Urmează apoi domnul prof. dr. Dănuț-Constantin Solcan, alături de care am studiat istoria. Este greu să vă spun într-un mod cuprinzător cum reușea acest om să ne transpună într-o lume a magiei uneori pentru o zi întreagă. Avea o metaforă care mi-a plăcut mult: că un profesor este asemenea unui muzician intuitiv, care încearcă să identifice și să facă să cânte corzile nevăzute ce leagă oamenii dintr-o clasă. Am o prietenă care, la prima oră a acestui domn, a început să plângă pentru că i s-a părut atât de Frumos. Am o altă prietenă care a plâns și ea atunci când a aflat că nu va face istoria cu dumnealui. Numele i s-a dus departe. Dacă îl veți căuta pe Google, veți găsi articole minunate despre acest Om cât o mie. Dar cea mai atractivă parte la domnul profesor era modul echilibrat în care reușea să conducă fiecare lecție spre țelul ei: ne-a vrăjit de atâtea ori cu prezentările sale (reușind să stăpânească tehnologia până la acel nivel în care te ajută să faci mai atractivă lecția) despre tot felul de subiecte de cultură generală, cu prezentări de picturi, sculpturi, cu audiții muzicale, cu subiecte controversate ale omenirii, cu pilde, anecdote, recomandări de lectură. Ce este cu adevărat de apreciat este că a știut să facă diferența între momentele în care este timp să ieși din materie în virtutea faptului că ai acoperit-o și momentele în care trebuie să te concentrezi strict pe ce ai de îndeplinit. Pentru examenul de Bacalaureat, a lucrat timp de un an cu seriozitate, cu dedicare (venind ore întregi în afara programului să lucreze eficient cu cei care doresc acest lucru), ne-a învățat din experiența dumnealui și a muncit foarte mult el singur pentru a ne facilita procesul de învățare (a făcut cursuri, materiale suplimentare, cronologii, propuneri de subiecte, de rezolvări, a cules modelele date în anii trecuți etc.). De la dumnealui am învățat cum se creează magia la oră și cum trebuie pusă ea întotdeauna în echilibru cu cerințele realității noastre.
Este de amintit și domnul profesor de limba și literatura română Ionel Banu, alături de care am aprofundat lumea literelor, m-am apropiat de autori cu rezonanță și mi-am perfecționat scrisul. De la dumnealui am învățat importanța pregătirii profesionale în actul didactic.
Așadar, a fi profesor înseamnă a dărui, iar a dărui înseamnă a iubi. Am crescut alături de profesorii mei, a căror influență pozitivă a ajuns până la a lua hotărârea că vreau să fiu asemenea lor. Să primesc ceea ce este mai bun de la fiecare și să duc mai departe pentru că educația reprezintă punctul nodal al oricărei societăți armonioase. Și, pentru că, asemenea lui Platon, cred cu tărie că adevărul se află mai întâi în noi. Dar se ascunde. Profesorii sunt doar un fel de experți în de-a v-ați ascunselea.