Biblioteca Orașului

„Laur” de Evgheni Vodolazkin. Sau despre smerenie.

 „Laur” de Evgheni Vodolazkin face parte din acele cărți care îți pot schimba viața. Carte-oglindă, manual de introspecție și scară spre esență, „Laur” ridică literatura la nivelul metamorfozei ființei. Lectura acestui roman este ca un vis: detașarea de sine pentru cunoașterea de sine. Este distanța care apropie, rătăcirea care regăsește.

Tema cărții: asceza. Provenit din termenul grecesc „askesis”, el se află într-o subtilă corelație cu termenul de „eros”. Sunt condițiile princip(i)ale presupuse ca necesare pentru acest travaliu al sinelui spre interior, pentru această scufundare în lăuntric, unde se ascund adevăratele comori.

Iubirea este cea care mișcă lucrurile din locul lor, principiu al mișcării universale. În iubire, agentul și destinatarul trăirii se află într-o mișcare de atracție reciprocă spre un punct mai înalt, transcendent, așa cum ilustrează câteva versuri stănesciene: „Și privirea-n sus țâșni,/ curcubeu tăiat în două,/ și auzul o-ntâlni,/tocmai lângă ciocârlii” („Leoaică tânără, iubirea…”). Asceza este urcarea prin coborâre, mântuirea prin smerenie: „Când genunchii ating pământul, inima atinge Cerul”.

„Laur” este o astfel de contopire a lui eros și askesis. Un personaj al autenticității, el confirmă ideea că nu este posibilă o călătorie spre sine (acolo unde zace Adevărul) fără o modificare substanțială în chiar ființa subiectului: „Arseni” din începutul romanului devine „Laur” din finalul acestuia. Deloc întâmplător, romanul începe cu „Cartea cunoașterii” și se sfârșește cu „Cartea liniștii”. Liniștea dată de aflarea acelui „arche”, acelui principiu prim, acelui Unu care pune în mișcare Totul. Găsirea are loc în interiorul Ființei personajului, dar nici aceasta nu este exprimată în mod explicit. „Laur” nu ne promite în nicio clipă destinația, găsirea, aflarea, ci doar căutarea, strădania, efortul depus pentru a ne transforma ființa în așa fel încât să ajungem la Ființă. Este, dacă vreți, un fel de ieșire din noi pentru a ne putea privi cu sinceritate și a spune: „Întoarce-te, Fiule Risipitor!”. Căci fiecare dintre noi este pentru sine străin, iar a găsi înseamnă de fapt a căuta.

Deși este caracterizat încă din debut ca fiind un ,,roman neistoric”, conținutul său relevează numeroase aspecte referitoare la societatea Evului Mediu. De altfel, întreg parcursul personajului principal este legat de raportarea la făpturile înconjurătoare și la modul lor de trai. Caracterul moralizator se desprinde tocmai din ceea ce, în accepțiune creștină, se traduce prin grija față de aproapele.

Prin urmare, ,,Laur” capătă sens doar dacă este privit ca parte a unui context. Fie că este cunoscut drept vraciul indispensabil al comunității (dar moștenit de la bunicul său), fie ca nebunul sfânt, pelerinul și mai apoi călugărul pustnic, Laur devine ceea ce este exclusiv prin intermediul relațiilor sale interumane. Jertfa de sine în scopul ajutorării celorlalți înseamnă pentru el calea unică prin care simte că își poate răscumpăra greșeala trecutului. Credința este, pentru Laur, motorul tuturor faptelor sale, motivația pentru a rămâne în această viață trecătoare. Din perspectiva spirituală, el țintește însă înspre o lume în care își pune toate speranțele și în jurul căreia se concentrează toate faptele sale. Acesta este motivul pentru care alege să se situeze pe plan secundar și întrevede în actele filantropice ceva chiar mai presus de propria mântuire: salvarea sufletului pe care l-a iubit cel mai mult pe pământ.

Romanul marchează prin stilul pe cât de simplu, de limpede, pe atât de rafinat. De o decență aproape sacră, limbajul îmbracă o formă tandră, apropiată, circulară, care îi dă cititorului impresia că fiecare cuvânt se afla dinainte înlăuntrul său, așteptând numai să fie descoperit. Familiaritatea textului, îmbinarea naturală a secvențelor realiste cu cele suprarealiste, într-o permanentă alternanță a celor lumești cu cele sfinte, echilibrul dintre religiozitate și știință, dintre trup și suflet, inimă și minte și, mai presus de toate, înțelepciunea cu care este înțeleasă viața, fac din ,,Laur” un roman ușor de citit, dar greu de lăsat din mâini.

Iată un roman de citit pe îndelete, în care nu deznodământul reprezintă cheia, ci fiecare secvență aduce împreună cu încărcătura simbolică și o întrebare nescrisă, un prilej de reflecție și de întoarcere întru sine (așa cum este explicat termenul întru de Constantin Noica). Firescul acestei cărți o transformă, pe bună dreptate, într-un balsam pentru suflet. Deopotrivă mistuitoare și liniștitoare, o carte în care durerea și bucuria își găsesc sălașul concomitent într-un singur om, ,,Laur” este poate cel mai elocvent exemplu în sprijinul ideii că cititul înseamnă lumină.

 

Citate:

Îngerii nu obosesc, a răspuns Îngerul, fiindcă ei nu își economisesc puterile. Dacă n-ai să te gândești că puterile tale sunt limitate, n-ai să obosești nici tu. Să știi, Arseni, că pe apă poate merge doar cel care nu se teme că se îneacă.

Uneori te gândești: merită oare să te atașezi de oameni dacă pe urmă este așa greu să te desparți? (…) Știi, prietene, orice întâlnire este mai mult decât o despărțire. Înaintea întâlnirii e un gol, nu e nimic, dar după despărțire nu mai e gol. Odată ce te-ai întâlnit, nu te mai poți despărți cu totul. Omul rămâne în memorie ca o parte a ei, a memoriei. Partea asta a creat-o el și ea trăiește și uneori intră în contact cu creatorul ei. Ce altceva face să îi simțim pe oamenii dragi la distanță?

 

(Scris alături de Maria Rotărescu)

S-ar putea să îți placă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *