Gândirograme

Lumina este sensul

Coala albă pe care urmează să scriu are dinainte întipărite pe suprafața ei cuvintele ce curg din mâinile mele. Îmi aplec urechea și îi ascult tăcerea așa cum Michelangelo asculta în blocul din piatră forma lui David înainte de a-l sculpta. Ascult muzica necuvintelor, care devin cuvinte și apoi iar necuvinte. Dintre toate artele, scrisul mi se pare cea care adună și ocrotește cele mai multe mistere. Ea se opune cu rezistență aflării tainelor. Se prea poate să nu aflăm niciodată ceva sigur, iar dacă am afla, probabil că nu ne-ar ajuta cu nimic.

Oamenii nu sunt făcuți să suporte adevărul. De aceea se ascund, se autoiluzionează, se mint și își clădesc muzee ficționale, piramide narative, labirinturi semantice în care să-și închidă ființa. Sunt prizonierii propriilor sisteme de gândire, de imaginație, de fantezie. Ne plac ocolirile temătoare în jurul adevărului, ne place să ne adâncim în mistere până uităm adevărul. Dar adevărul este atât de aproape, ascuns într-o sobă din camera în care ne odihnim subconștientul. Călătorim o viață întreagă pentru a ne da seama că tot ce-am căutat vreodată, toate idealurile pe care am râvnit să le atingem erau chiar lângă noi înainte de a pleca în drumeție. Drumul este însă vital. În circularitățile lui nedefinite, el ne împresoară cu oglinzi în care vedem tot felul de euri și învățăm să le alegem. Dar nicio oglindă nu este mai puternică decât momentul sincerității autentice, în care închizi ochii, inspiri adânc și îți lipești fruntea de pământ. Atunci simți că ai ajuns la tine cu adevărat și ai vrea să nu te mai pierzi niciodată. Iar când te ridici, cazi din nou în plasa iluziilor cotidiene.

Adevărul este că nu ne pierdem niciodată cu adevărat fără voie. Ne place să alergăm prin mintea noastră ca la maraton, iar uneori să jonglăm cu emoțiile celorlalți de parcă am fi într-o sală mare de circ unde ne admirăm singuri, iar dacă vreo minge cade… nu contează, o putem ridica oricând. Dar nicio minge căzută nu mai este la fel, cum nicio emoție frântă nu-și mai revine vreodată sub aceeași formă. Creștem… învățăm… sperăm. Ne încredem că, undeva, într-un moment de regăsire a sinelui, înțelesul a tot ce am trăit se va ramifica dincolo de temporalitate și ne va înconjura existența cu sens. Nu adevărul îl putem suporta noi, ci sensul. Iar sensul depinde de cât de mult ai dăruit pentru el. Continuă să crești, să aduni, să lupți, să trăiești, să aduci tandrețe în inimile celorlalți, să mângâi acolo unde găsești durere, să clarifici drumurile frumosului, să fii lumina care face vederea celorlalți posibilă.

Lumina este sensul.

S-ar putea să îți placă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *