Drumul cu oameni

când ne trezeam odată cu răsăritul

Zilele când nimic nu pare să mai fie ca înainte. Când paturile sunt mai reci, ferestrele mai aburite, aerul mai înțepător. Când covoarele sunt mai aspre, fruntea se încălzește, inima bate cu putere. Când nu mai poți să respiri și te doare. Când ochii tăi se umezesc și îi simți amari. Când te întorci de pe o parte pe alta și nu poți să dormi, iar când dormi, nu te poți lăsa cu totul în brațele somnului.

Atunci îți amintești de toate zilele pe care n-ai știut să le apreciezi la adevărata lor valoare. Și de toate nopțile. De fragedele clipe, de atingerile uitate, de săruturile fără semnificație aparte, din obișnuință. Îți amintești de o cadă cu apă fierbinte și de mirosul așternuturilor. De un parchet rece și trupul tău cald atingându-l. De nopți lungi, cu filme la care adormeai întotdeauna la jumătate. De bucătăria cu icoana ta preferată pe frigider. De păsările care izbucneau în mănunchiuri atunci când te trezeai odată cu răsăritul și te plimbai prin oraș.

Ce blândețe a nopților, ce curaj al încercării, ce nebunie adolescentină pe tine, pe mine, pe noi. Astăzi pare că nici nu vorbeam în zilele acelea. Era doar răsăritul: palid, rece, plin de speranță. Cerul care își făcea autoportretul. Păsările…

S-ar putea să îți placă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *