Biblioteca Orașului

„20 de ani în Siberia. Amintiri din viață” de Anița Nandriș-Cudla

 

Editura: Humanitas

Anul apariției: 1991

 

 

Anița Nandriș-Cudla este o emblemă a spiritualității românești. Puternică, hotărâtă, credincioasă, cu un spirit matern de nezdruncinat, cu tărie de caracter, nădejde în Dumnezeu și speranțe în suflet o mie. Această țărancă din Bucovina, trecută prin experiențele istoriei nebuloase din secolul trecut, absolventă a trei clase, iese la lumină și ne povestește viața ei cu sinceritate, cu charismă scriitoricească și cu sufletul plimbându-se pe hârtie.

„20 de ani în Siberia” este un manual de naratologie. Având un stil simplu, dar deschizând înțelesurile cuvintelor spre profunzime așa cum se deschid crinii spre lumină, autoarea scrie așa cum vorbește. Te trezești dintr-o dată că ești în jurul focului, într-o noapte petrecută în pădure, iar vocea Aniței de foarte aproape te conduce foarte departe. Dar nu este doar ea lângă tine, ci și tu lângă ea. Călătorești împreună cu această feminitate neîmblânzită (care aduce aminte pe alocuri de Vitoria Lipan și de Zuleiha din romanul lui Guzel Iahina) atât în Bucovina începutului de secol, cât și în ghețurile Siberiei. Imaginile sunt vii, emoțiile trec prin vene.

Anița are o personalitate complexă, iar trăsătura definitorie a acesteia este simțul matern covârșitor. Pentru această româncă, viața proprie și cea a copiilor ei se identifică perfect. Orice ar face, se gândește la ei, dacă sunt sănătoși, dacă au ce mânca, se roagă pentru ei, îi iubește cât un Everest în lumea trăirilor. Anița este simplitatea inteligentă, sufletul arzător, credința nezdruncinată, maternul existențial, speranța reîntoarsă acasă. O să vă dau doar un exemplu pe care nu-l voi putea uita prea curând. Anița nu este doar o mamă, ci și o fiică iubitoare. Aflată în trenul pentru deportați, fiind bulversată și îndurerată de gândul că mama ei a rămas bolnavă și neputincioasă acasă, scrie un mesaj cu creion chimic pe o hârtie, o introduce într-o sticlă și o aruncă pe fereastra trenului, în speranța că cineva din sat o va găsi și va avea grijă de mama ei. Iar încercarea Aniței reușește: mesajul este găsit de un sătean, iar mama este îngrijită. Mi se pare momentul cel mai pregnant care descrie frumusețea și gingășia sufletească a acestei femei.

Credința o va readuce până la urmă acasă, în Bucovina, unde va fi o străină printre locurile în care s-a născut. Cu toate acestea, va începe împreună cu copiii ei să facă demersuri pentru a-și recupera căminul în care locuiesc acum niște necunoscuți. Și ce pagini de dor de casă! Așa cum spunea în mod inspirat Monica Lovinescu, după lectura acestei cărți, „orice complex de inferioritate al nostru ca popor ar trebui să dispară”. Din punctul meu de vedere, cartea Aniței ar trebui să se afle cel puțin pe listele de lecturi suplimentare din liceu, dacă nu chiar pe listele obligatorii. Este o poveste care schimbă vieți și de astfel de povești avem nevoie în școli, în perioada formării, în perioada cunoașterii de Sine atât a individului, cât și a poporului.

(Fotografii din spectacolul-monolog în interpretarea Amaliei Ciolan)

Anița primește un caiet și hotărăște să-și scrie povestea. Ea ascunde apoi caietul sub scândurile unei pardoseli și după ceva timp îl oferă unei rude care, ulterior, în 1991, după căderea regimului comunist, îl trimite împreună cu o scrisoare emoționantă pe adresa editurii Humanitas. Dacă acest lucru nu s-ar fi întâmplat, iar Anița murea înainte să ofere caietul, poate că ar fi putrezit undeva sub niște scânduri una dintre cele mai frumoase povești care s-au scris vreodată în limba română. Dar Dumnezeu este Mare și mari sunt poveștile Lui pentru noi. Pe care ni le trimite prin „îngeri cu aripi crescute pe dinăuntru” (după o formulă stănesciană), așa cum este Anița.

S-ar putea să îți placă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *