Biblioteca Orașului

Trei cărți pe care le-am citit vara aceasta

Cărțile au obiceiul de a-ți intra în sânge. Îți treci mâinile peste pagini așa cum mângâi pielea moale de la încheieturi a cuiva drag. Inspiri mirosul proaspăt de pagini abia ieșite din tipografie așa cum adulmeci aerul lăsat în urmă de trecerea persoanei pe care o iubești în secret. Privirea taie rândurile ca o sabie. Este o formă de bovarism în fiecare dintre noi, o tendință de a crede tot mai mult în lumile pe care le citim pe măsură ce le trăim. „Frumoasa minciună” i-ar spune Llosa. Toți citim pentru că suntem ființe care nu vor să sufere.

Iată trei cărți pe care le-am citit vara aceasta și care, prin greutatea, consistența și profunzimea lor, au trecut direct în suflet:

 1) „Suflete moarte” – N.V. Gogol

Gogol este unul dintre marii părinți ai literaturii ruse. Romanul, atât de muncit, iubit și urât totodată de autorul lui a avut pentru literatura rusă efectul pe care l-a avut, probabil, „Ion” al lui Rebreanu pentru literatura română: a deschis drumuri.

„Suflete moarte” este despre ce înseamnă să fii mort înainte de a muri. Gogol realizează o critică a societății contemporane, scoțând la iveală defecte, interese ascunse, parvenitismul, demagogia, minciuna, trădarea, lipsa de caracter și de principii, superficialitatea și meschinăria unei lumi în care oamenii mor în timp ce trăiesc din cauza pierderii consistenței lor umane. Vitalitatea, înțeleasă ca a trăi în conformitate cu propria natură, care este îndreptată spre frumos, spre curat și puritate, se pierde pe măsură ce înaintezi în vârstă și intri în sfera politicului și a relațiilor sociale.

Pusă în slujba unui realism psihologic, comportamental, monografic, cu aspect de frescă socială, cartea pictează un tablou larg nu doar al societății rusești, ci și al societății din toate timpurile: astăzi, relațiile sociale s-au schimbat, nu mai există moșieri și țărani legați de glie, oamenii nu mai pot fi vânduți ca pe niște bunuri de alți oameni, iar faptul că te-ai născut într-o familie cu un nume prestigios nu-ți mai asigură, ca înainte, aceleași beneficii și avantaje – majoritatea principiilor, însă, se păstrează.

Este de remarcat surprinderea spiritualității rusești. Despre oameni se vorbește ca despre „suflete”. Un astfel de obicei, ce poate părea un simplu act poetic, presupune o accentuată schimbare de paradigmă, întrucât ceea ce spun, modul în care o spun și cum mă comport cu o persoană depinde enorm de modul în care apare ea în orizontul așteptării mele: dacă este om, poate fi înrobit, dacă este suflet, poate fi doar eliberat și admirat în zborul său.

„Suflete moarte” este un roman psihologic, social, monografic, care surprinde un inventar bogat de principii economice („Sufletele moarte” fiind punctul nodal al afacerilor protagonistului), dar este totodată și un manual pentru gentlemani, surprinzând un personaj principal bogat, rotund, complex – Cicikov, care are ceva din viclenia diavolilor lui Bulgakov, este un maestru al comunicării verbale și un cunoscător fin al modului în care simplele cuvinte pot determina căderea sau înălțarea unor imperii.

2) „Jurnalul de la Păltiniș” – Gabriel Liiceanu

Scris pentru a consemna experiențele trăite în jurul lui Constantin Noica de către discipolii săi, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu și Victor Stoichiță, „Jurnalul de la Păltiniș” este, așa cum indică și subtitlul, un model paideic și cultural. Paideic pentru că transformă actul pedagogic într-o experiență metafizică, care trece dincolo de contingent, care se înalță prin trăirea deplină a Ideii deasupra materialului și a trecătorului. Cultural pentru că are darul unicității în spațiul românesc, pentru că surprinde cu o formă rară de intimism și delicatețe detaliile care configurează personalitatea acestui mare filosof român care a fost și este Noica.

Firul roșu al cărții este importanța acordată trăirii în spațiul culturii. Mustind de viață, formând o structură spiralată asemenea „Coloanei infinitului” (al cărei nume inițial „Coloana infinirii” ar trebui să ne trimită cu gândul la diferența majoră dintre vârful muntelui și călătoria până acolo) a lui Brâncuși, Jurnalul are o vitalitate care provine din acel elan propriu Ideilor universale, eterne și imuabile ce se așază în suflet asemenea unui pui în cuib și zboară la timpul potrivit, lăsând loc altor Idei-pui.

Cheia platoniciană a decodificării semnificațiilor mi se pare necesară. Modul în care este trăită cultura, discuțiile din jurul focului pe diverse teme, tacticile pedagogice – toate se rotesc în jurul acestei paradigme platoniciene a celor două realități care, așa cum bine precizează Noica, nu sunt separate una de cealaltă (existând o lume materială și una a Ideilor ce nu pot fi conciliate), ci dimensiunea luminoasă, înălțătoare și adevărată a Ideilor trăiește în jurul nostru, în noi, răsare din jurul nostru, din noi.

O scriere de graniță între conținutul filosofic și expunerea ușor literară, bazată pe metafore plasticizante și revelatorii uneori, ce se deschide ca un proces de mitizare: Noica, Păltinișul, zilele petrecute de ucenici în jurul mentorului sunt trecute prin scris într-un spațiu în care proeminența morții nu are loc printre trăiri: spațiul culturii.

3) „Zuleiha deschide ochii” de Guzel Iahina

O carte care a dat peste cap literatura rusă. În sensul acela bun, de trei ori, ca-n basme – Guzel Iahina este o revelație. Venind împreună cu Evgheni Vodolazkin și Ludmila Ulițkaia să anunțe că „sentimentul rusesc al ființei” este mai pregnant în literatură decât a fost vreodată în orice alt domeniu, Guzel Iahina scrie direct în capul tău. Intră fără să bată la ușă, face niște modificări, șterge praful, spală ferestrele ca să intre lumină (multă lumină!), mai aruncă ce nu era de folos și începe să scrie – la birou, cu genunchii strânși pe podea, întinsă în pat, iar când nu mai are destule pagini, trece și pictează pereții minții tale. Atât de puternică este experiența lecturii acestui roman încât, la final, când lumina intră din nou pe fereastră, îți dau lacrimile când vezi atâta Frumos.

Zuleiha este o țărancă tătăroaică deportată în Siberia, cutremurătoare prin tăria ei. Aduce aminte, pe alocuri, de Vitoria Lipan: puternică, hotărâtă, o feminitate neîmblânzită, sălbăticită, gata să înfrunte orice pericole pentru a-i proteja pe cei pe care-i iubește. Asumarea unui destin martiric, îndurarea suferințelor grele care se abat asupra trupului ei plăpând, toate experiențele care o fac atât de umană, un trup firav din care răzbate un suflet imens. Strigoaica (soacra ei) o terorizează fantomatic atât în timpul vieții, cât și după moarte. Soțul ei este ucis de un soldat al Armatei Roșii în timp ce aduceau lemne din pădure. Este deportată alături de mii de alți țărani în Siberia. Se îndrăgostește de ucigașul soțului ei. Acesta, Ignatov, este masculinitatea vulnerabilă, carapacea care își deschide inima, animalitatea care se umanizează prin trăire plenară, emoție pură și dragoste curată.  Doctorul Leibe crește o „găoace” care îl protejează de cruzimea realității, crearea unui univers compensatoriu ca alternativă la nenorocirile care l-au năpădit. Pictorul și rolul artei într-o lume a închiderilor, despre cum își găsește catharsisul loc pretutindeni, despre cum spiritul caută să se elibereze de restricții prin estetic. Fiul ei, Iusuf, este o icoană de lumină pe un perete de smoală.

După interiorizarea unei lecturi atât de profunde, după ce paginile s-au închis, am simțit un singur lucru în sufletul meu: Zuleiha deschide ochii.

Acestea sunt cărțile pe care le-am citit cu plăcere vara aceasta. Aștept să-mi spuneți și voi ce ați citit și v-a marcat traseul. Până la urmă, citim cărți diferite în mod diferit, dar toți trebuie să ajungem undeva. Nu-i așa?

S-ar putea să îți placă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *