Visam uneori că muriseși, iar eu nu știam,
aflam mereu prea târziu.
Lumea venea să te vadă, fețe ciudate, mult negru,
numai părinții tăi nu erau nicăieri, nu credeau.
Stăteai cu ochii închiși,
cu spatele pe vârful unui deal.
Nu urca toată lumea să te vadă.
Când te-am găsit acolo,
ca-ntr-un basm,
o Frumoasă Adormită De Tot,
aș fi vrut să se deschidă Cerurile toate și să spună:
„Și v-am păcălit așa!”
să te trezești și să-mi cazi în brațe,
cu tot riscul de a ne rostogoli ca doi bețivi,
ca doi amnezici, ca doi uituci
până la poalele muntelui.
Dar niciun Cer din câte există nu s-a deschis
pentru noi,
și-a început să mi se strângă inima ca într-o menghină,
inima mea amară,
dar… inima mea…
Plângeam ca un dement
că nu înțelegeam
de ce ești așa frumoasă
când dormi,
că poate te trezești,
îți strângeam mâna rece și-ți ziceam:
nu-i nimic! sunt aici! te voi așepta!
Absurd și fără de-nțeles,
părea că asta ar conta…
Visam în vis că erai vie,
c-aveai ochi de iasomie.
Alergam pe câmpuri netede,
ca obrajii tăi când te-nroșeai,
călătoream și râdeam,
ne țineam de mâini
și ne promiteam:
Nu-i așa că nimic nu va dispărea?
Că totul rămâne scris undeva?
Pe-o aripă de fluture
în vârful unei adieri de vânt,
ori în spatele luminii unei stele,
printre frunzele unui măslin
sau sus, pe cer, scris cu nori
de ochii unui copil.
Și mă trezeam din visul
cel frumos, de primăvară,
și tu ședeai pe masa rece
ca o vrabie ce stă să moară.
Mie îmi curgeau râuri pe obraji,
și veneau animalele pădurilor noastre
să îmi lingă rănile
ca pe-o piatră de sare.
Ce întristare în lume!
Că ai murit și nu ai nume!
că doar mâna mea te încălzește,
când trupul tău mă împietrește…
De ce-ai murit?
De ce oamenii ca tine,
stau pe masă, întinși ca la soare
și par că vor deschide ochii
să te îmbie
cu un salut, te-am păcălit din nou,
sunt vie!
M-am trezit
și scriu aceste versuri,
tu ești vie de-a binelea (sper!)
și mă-ntreb cu glas de nebun,
cu voce de fum, cu voce de scrum
spune-mi tu dacă știi,
în visul cui am aterizat acum?…