Calea poemelor

Iubite omule

Templul rugăciunii mele e adânc ascuns în pieptu-mi,

înconjurat de nori și cețuri albe,

de cântări senine, îngerești,

de focuri circulare ce ard, dar nu mistuiesc.

Templul meu e suspendat în aer

(dar există oare așa ceva?)

se-ajunge acolo doar în zbor

cine ești, ia spune-mi,

cel pe care-l cară un înger păzitor?

Ce taine-aduci în inima ascunsă,

ce speri? O mântuire poate?

Cu aripile tale retezate și patimile din priviri,

de ce vii în spațiu-mi sacru

cu bolnave năluciri?

Nu vezi ce povară ești îngerului tău?

În ale sale mâini cu tine de-o veșnicie zboară,

și tu nici măcar nu vezi…

că n-ai curaj să-ți ridici privirea

spre Cer și să crezi…

Iubite Omule,

care e nădejdea ta?

te-aștept pe prispa casei tale,

să te prind în brațe

când îngerul te va arunca

peste prăpastia

în care mii de inimi se tot frâng…

întind mâna mea spre tine acum

ai curaj și prinde-o!

 

aici, pe prispa casei bătrânești,

în adieri de primăvară,

sta-vom veșnicia noastră,

gând de gând, seară de seară…

S-ar putea să îți placă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *