Biblioteca Orașului

„În ape adânci” de Paula Hawkins. Sau despre selectivitatea adevărului.

Titlu original: „Into the Water”

Editura: Trei

Anul apariției: 2017

Număr de pagini: 430

 

 

Recunosc. Am citit această carte pe nerăsuflate.

Am auzit prima dată de Paula Hawkins odată cu fenomenul „Fata din tren”. Citisem cartea tot la fel de repede (deși m-am oprit la jumătate din motive pe care nu le mai cunosc). Am văzut și filmul (mult, dar mult mai slab decât cartea). Pentru că este greu (sau imposibil) să ecranizezi stilul Paulei. Este exact ca râul din Beckford, de care se leagă întreaga acțiune a cărții: fluent, șerpuitor, ba liniștit și adânc, ba rapid și răvășitor.

„În ape adânci” vorbește despre povestea a mai multe femei („nesupusele”) care au sfârșit prin a muri în Bulboana Înecaților – cutia de rezonanță a acestei cărți. Întâmplările sunt niște reminiscențe a acelui obicei vechi prin care femeile considerate vrăjitoare (adesea doar pentru că știau cum să folosească plante medicinale sau pentru că, pur și simplu, cineva voia să scape de ele) treceau testul apei: dacă pluteau, se dovedea că erau vrăjitoare și trebuiau ucise, dacă se scufundau, erau nevinovate. Femeile din acest roman nu sunt vrăjitoare, dar vrăjesc. Paula Hawkins cunoaște psihologia feminină, știe acel „anima” din fiecare dintre noi și are o putere covârșitoare asupra textului ei, asupra personajelor ei. Ca narator, este subtilă, atentă, dibace, știe întotdeauna mai mult decât personajele ei, deși îi place să se ascundă pretutindeni, iar apoi să apară fulgerător: este seducătoare – amână, creează contexte, împletește mistere și promite tot timpul să aducă rezolvările și iar amână, iar cucerește. Poate de aceea ajungi să citești 200 de pagini pe zi și nu-ți dai seama de ce mâinile tale au dat în spate atâtea file.

Cât despre personaje, trebuie menționat un factor de modernitate: personajul principal este unul absent. Nel Abbot a murit și ea în râu, aceasta fiind intriga cu care pornește năvalnic romanul. Ea aduce personajele împreună, ea încurcă firele existenței lor. Scrisă pe mai multe voci, de la Jules la Lena, la Mark și la Patrick, la Sean și Helen, la detectivul Erin și clarvăzătoarea Nickie – autoarea analizează întâmplările din toate perspectivele. Se ascunde pe rând în interiorul minții personajelor ei și descrie realitatea prin ochii lor, prin senzațiile lor. Datorită acestei tehnici, se creează o lume pluridimensională a textului. Punctele de vedere ale protagoniștilor sunt proiectate în aer și, când se întâlnesc, formează o imagine amplă, cu multe fețe, complexă. De aici și veridicitatea lumii construite de Paula Hawkins, misterul ei, cheia descifrării ei: că realitatea concretă, universală, obiectivă este mult diferită de cea subiectivă, a fiecăruia dintre noi.

Iar amintirile mai mult ne încurcă decât ne ajută. Memoria involuntară induce personajele în eroare: o întâmplare traumatică, regretul, durerea fac ca amintirile să fie ori neclare, ori îndoielnice. Nu de puține ori, personajele se întreabă: oare ce îmi amintesc este adevărat sau doar îmi imaginez? Din această ruptură între ceea ce a fost și ceea ce îmi amintesc că a fost apare tensiunea internă a romanului: faptul că suntem atât de selectivi cu adevărul.

Selectivitatea adevărului. Paulei Hawkins i s-a părut, probabil, prea pompos. Așa că i-a zis „În ape adânci”.

S-ar putea să îți placă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *