Fara categorie

goana după timp

Eu te-am iubit fugar,
o știu,
maraton fără final,
în cercuri ce se înălțau,
într-un Eden cu porțile deschise,
prin închiderile neînchise,
în grădina fără-ngrădire,
în gândurile fără gândire.

eu te-am iubit grijuliu,
cu mâini de artist:
îți mângâiam coapsele
și gândurile ce curgeau pe ele…
ce vremuri de neprihănită iubire,
de neatinsă cunoaștere!
când fiecare avea o pereche de aripi
pe ceafă
și ne alinam zborurile.

eu te-am iubit atent,
ca să nu pierd nimic
din ce erai,
ca să fac timpul s-o ia goană
odată cu noi
și-l lăsam în urmă, săracul…
iar noi, naivii ce eram,
adolescenți uitați
într-un cuib de pasăre,
râdeam de timp
c-aleargă prea încet
și-o luam la fugă
unul pe trupul celuilalt…
dar timpul avea răbdarea
ce ne lipsea cu-nfrigurare.
făceam pauze ca să ne tragem suflarea…
în timp ce timpul alerga încet… dar sigur
ne-a lăsat în urmă,
iubirea mea,
neatinsa mea iubire de regrete arămii…
și-atât de mult ne-a întrecut,
că privind amândoi
spre punctul ce se-ndepărta în fața noastră,
ca un val ce-noată invers,
am uitat privirea
unul-spre-celălalt.
unde ești, timp?
nu mai ești.
unde ești tu?
nu mai ești.

S-ar putea să îți placă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *