Erau vremuri când eram fericiți și nu ne întrebam de ce pentru că aceasta era pentru noi normalitatea, viața, firescul – prin bucurie înțelegeam noi calea de a trăi.
Sunt amintiri care încă mai trăiesc, care nu pot fi șterse, care nu pot muri pentru că în sinea lor au o mare însemnătate și ne decid viața mai devreme sau mai târziu. Una dintre aceste amintiri face copilul din mine să se schimonosească de durere și să zburde de fericire, să plângă și să zâmbească, să țipe și să cânte. Copilul din mine care trăiește ca într-o buclă aceste stări, închis în ele, aflat adânc întru ele.
Înaintez pe drumul spre mămaie, bunica din partea mamei. Satul nostru este străbătut de un drum paralel cu apa râului Buzău, un drum întins, bătătorit, bătrân, care poartă în pământul lui memoria atâtor pași! Bărbatul care m-a adus cu mașina din oraș la rugămintea mamei m-a lăsat lângă nucul bătrân care se înalță ca un soldat în dreapta drumului și care creează cu crengile lui o cupolă. E o noapte liniștită și singura lumină vine de la felinarul de unde drumul se împarte în două: o ramură înaintează, iar o alta se rupe de brațul principal și urcă plină de îndrăzneală la deal, unde trei case sunt așezate etajat. În punctul cel mai înalt se află casa bunicii, îmbrăcată dintotdeauna într-un aer triumfător, înconjurată de dealuri care cad și se înalță, de păduri mereu umplute de vânt și de sunetele animalelor care înfioară noaptea.
Șoferul mă ajută să-mi cobor bagajul, mă întreabă dacă vreau să vină cu mine până la poartă, dar eu sunt un om în devenire, trebuie să fiu curajos și îi răspund că nu e nevoie, că mă descurc și presimt că o să mă întrebe dacă sunt sigur, dar nu o face. Se urcă în mașină, farurile se aprind, lumina lor se târăște cât îi stă în putință pe drumul care duce spre poiană, iar apoi se întoarce și pleacă.
Am șase sau șapte ani (nu-mi pot asuma riscul de a scrie ceva de care nu sunt sigur – există un îngeraș al scrisului care dă peste mâinile tuturor scriitorilor care fac acest lucru) și mă simt înghițit de întuneric la fel cum se simte un pește înghițit de un altul mai mare în ocean: fără să știe ce s-a întâmplat cu el.
Înaintez cu ghiozdanul în spate și geanta în mână pe drum și tresar când mă latră câinii. În grădina de vis-a-vis de Tanti Anișoara se află un câine mare, gri, blănos și iute, care mă latră de fiecare dată când trec pe acolo. Nu-i văd decât ochii galbeni și colții albi, lungi și ascuțiți sclipind în întuneric de parcă însuși răul s-ar întruchipa și ar apărea în noapte ca un diavol.
Deschid cu greutate poarta neagră și rece, care îmi amorțește mâna. Câinii legați din grădină, deși se află în spatele casei, latră la orice auz, oricât de mic, al porții. Când urc scările, aud vocea bunicii spunându-mi: Petruț, tu ești?
-Da, mămaie, eu sunt! Am venit la tine!
Iese de pe prispă și mă întâmpină cu o îmbrățișare apăsată și călduroasă. Miroase a mâncare, a ceva prăjit, probabil cartofi, pe care i-a pregătit pentru mine și a portocale sau mandarine. Închid ochii, iar strângerea ei nu se mai oprește niciodată.
De pe prispă se deshid două uși. Una în stânga, spre dormitor și una în dreapta, spre bucătărie. Intru în cameră, unde un val de căldură mă învăluie, iar senzația de liniște e copleșitoare. Bunica închide ușa în spatele meu ca să nu se facă frig. Îmi las bagajele într-un colț, în apropiere de masa mică de lemn de sub fereastră, îmi arunc geaca pe ele, iar apoi mă descalț fără să-mi folosesc mâinile, ajutându-mă de fiecare picior pentru a-l elibera pe celălalt din strânsoarea de piele neagră a ghetei. Plonjez în pat, iar el mă aruncă puțin în aer. Îmi scufund jumătate de frunte, un ochi, o parte a nasului, obrazul și jumătate de bărbie într-o pernă încălzită, cea pe care și-a sprijinit bunica spatele când s-a uitat la televizorul ce se zbate încet ca să vorbească.
-Ce bine e acasă aici! îi spun cu gura în pernă.
Aud un suspin de fericire, după care se așază în pat, lângă mine, mă îmbrățișează, râde, mă gâdilă, râd.
-Ce bine e acasă aici! repetă ea, iar ochii îi sunt acoperiți de o fereastră de lacrimi.
Mă întreb pe ce parte a ferestrei bat ramurile-n geam.
30 noiembrie 2016