Calea poemelor

exercițiu de îmblânzit toamna

 

 

geamurile înghețate îmi vorbesc despre tine,

când trec porumbeii prin ele

și li se răcește zborul…

camera e întunecată ca un iglu

în care orice eu ucide un altul,

sunt autodistructiv

astăzi nu-ți pot face rău,

o bombă cu ceas,

tic-tac, tic-tac, tic…

va exploda un val de ninsoare cândva…

despart perdelele de ceață

cum dau la o parte draperiile dimineața

și las lumina să-mi aline trupul de lut

cu insistența gospodinelor din România

care spală podelele ca să uite de bătaia de zi cu zi,

gândul lor ce le aruncă pe dor ca pe un covor plutitor

în țările unde li se pierd copiii,

îngropați în morminte de hârtii.

(o hârtie greșită mototolită

și aruncată în coșul de gunoi).

*

Mamă,

mi-e teamă că-ți voi uita chipul într-o zi,

și că atunci mă voi frânge

ca o vrabie răpusă de frigul de noiembrie.

Există puține lucruri pe care nu mi le pot imagina,

iar dintre ele, gândul că într-o zi, la fel ca toți,

și tu vei muri,

mă doare cel mai tare.

și ce libertate e asta, Mamă?

să nu poți trăi fără teroarea

că într-o zi, tot ce-ai văzut,

tot ce-ai simțit,

tot ce a existat în viața ta

o să dispară?

 

Mi-e frică de multe lucruri, Mamă

și doar în ochii tăi găsesc o clipă de răgaz

să-mi scutur sufletul

cum face toamna cu frunzele,

și să-mi aduc aminte cu dor nemărginit

că nimic nu se pierde din ce am iubit…

*

Privesc o fereastră înghețată,

mă-ngrop în cearșaufurile reci

și mă adâncesc în somn

ca într-un exercițiu pentru moarte.

*

S-ar putea să îți placă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *