Aleea prozelor, Drumul cu oameni

Tinerii bătrâni

Erau ierni reci când eram mici. Deşi tineri, mulţi dintre noi eram deja foarte bătrâni. Eram vreo cinci verişori care ne strângeam la bunica în seara zilei de 23 decembrie. Ne pregătea ,,camera noastră”. Când stăteam cu obrazul lipit de perna mereu moale şi albă, auzeam pe de o parte lemnele care trosneau în sobă, iar pe de altă parte fulgii de zăpadă care băteau în fereastra de deasupra mesei.

Eu dormeam mereu la margine pentru că adesea eram singurul băiat, iar fetelor le era teamă de ce se putea afla în întunericul dens care ne despărţea de focul ce se ivea prin uşiţa de fier a sobei.

Pe bunica o colindam prima. Toţi tinerii din sat începeau colindul de la casa ei. Ne oferea mere, covrigi şi bomboane cu zâmbetul pe buze, iar apoi ne săruta pe toţi pe frunte şi era fericită alături de noi. Pe atunci nu aveam telefoane performante ca să facem poze, dar imprtalizam momentele cu un alt fel de aparate, aflate în interior. Secretul lor era că focalizau într-un timp foarte rapid.

Era o femeie pe un deal de deasupra satului, iar ea ne dădea gogoşi calde. Cât timp colindam, ea frământa aluatul pentru următorii colindători şi ne dădea să gustăm ţuică fiartă pe ascuns.

Noi ne-am mărit şi ne-am îndepărtat, bunica şi femeia după deal au murit, iar în zilele noastre cei bătrâni de şapte ani au întinerit la şaisprezece. Nu ninge de Crăciunul acesta, nici focul nu mai arde în sobă, nu am mai dormit pe perna aceea de atâta timp…

În zilele acestea cu mult soare în decembrie, ne strângem şi colindăm profesorii şi oamenii dragi nouă cu o chitară şi voci din suflet. Dar nimic nu mai este ca înainte…

Colind1

Colind2 colind3

S-ar putea să îți placă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *