Era ora şase dimineaţa când un tren mi-a pătruns în suflet cu mai mulţi kilometri pe oră decât clipele în care am trăit cu adevărat.
Mă trezisem şi mă durea lumea atât de tare încât mă întrebam dacă eu locuiesc în ea sau ea trăieşte în mine. Scriam sms-uri peste sms-uri, din nou şi din nou, iar ele plecau pentru totdeauna şi nu se mai întorceau. Eram la un vagon de lumină distanţă. Abia descoperisem legea iubirii de om, îţi reaminteşti? Erau ecuaţii lungi cu calcule complicate, iar eu te amplificam mereu la doi şi tu mă multiplicai, mă egalai şi mă dezvoltai. La sfârşit eram ca două cercuri care formează împreună un ∞, mereu indecis, mereu cu minus, mereu cu plus, niciodată amândouă. Vorba lui Nichita: Şi dacă iubirea ar avea cifre, ce matematică! Sau cum era?
Am rămas lipit, turtit, sfâşiat de ş(s)ine, fără bilet, fără bani, doar cu un suflet pustiu care nu poate trece dintr-un vagon în celălalt. Haide să atingem soarele cu tălpile, mai vrei? Spune-mi, în ce univers trăim? Ce fel de lume ar accepta să fiu singur printre oameni şi plin de oameni când sunt doar eu?